TABU: Ce faci la Sibiu în perioada asta? Lucrezi sau te relaxezi?
ALEXANDRU DABIJA: Am fugit din Bucureşti. Nu-l mai suport. Locuiesc în centru, unde e un zgomot sinistru, care te termină psihic. M-am retras aici, unde-i pace. Am stat la Sibiu toată vara. Sunt o fiinţă extrem de agresivă, iar pacea asta e lucrul de care am nevoie.
TABU:Nu ai inspirat niciodată agresivitate.
DABIJA: Nu ştii povestea cu criminalul ăla austriac, despre care spunea toată lumea că e un vecin foarte bun. Până când l-a descoperit poliţia că avea pivniţa plină cu cadavre. Cam aşa e şi cu agresivitatea mea. (Zâmbeşte.) În fond, Bucureştiul are un farmec imposibil de negat: cel al mediocrităţii. Acoperă perfect nevoile şi fantasmele oricărei fiinţe mediocre.
TABU:Dabija e un vechi nume aristocratic moldovenesc, corect?
DABIJA: Da, noi suntem acei Dabija. Fratele bunicului meu, pe care-l chema ca pe mine, Alexandru Dabija, scria o istorie a familiei. Nu ştiu ce s-a ales din ea până la urmă, pentru că suntem o familie destul de împrăştiată şi total neserioasă. Dar erau caiete întregi, pe care moş Alexandru le umplea. Familia Dabija era vestită mai ales prin faptul că voievodul Moldovei, Istrate Dabija, pe care l-a dat, era vestitul beţiv care apare şi-n poemul lui Eminescu. Legenda zice că a renunţat la o bătălie cu turcii, a făcut pace, pentru că era beat criţă.
(…)TABU: Există limbi care sună prost în gura vreunuia dintre sexe?
DABIJA: De exemplu, româna. Româna vorbită de femei nu e la fel de spectaculoasă ca aceea vorbită de bărbaţi. În limba română, unei femei îi e foarte greu să vorbească bolovănos într-un mod credibil. Textele lui Creangă, rostite de o femeie, îşi pierd total poezia şi devin agresive.
TABU: Crezi că româncele au un dezavantaj prin faptul că vorbesc limba pe care o vorbesc?
DABIJA: Da. Cultural vorbind, cred că da. Cred că le e foarte greu să vorbească detaşat. Să nu încaseze personal lucrurile.
TABU: (…)Cum ai fost diagnosticat cu cancer?
DABIJA: Am avut cancer la 18 ani. Cancer tiroidian. Am avut două operaţii grele. Mi s-a umflat gâtul. M-au dus la medic, m-au tăiat. Au zis că nu-i nimic. Şi a ţâşnit din nou peste doi ani, sau trei, când eram la facultate. M-au operat, am urmat tratamentul şi am scăpat. Am reuşit să supravieţuiesc cu cel mai bun medicament din lume: umorul. Poţi să-l întrebi pe Măniuţiu, că locuiam cu el în perioada aceea. El îţi poate spune cât am râs împreună în acele momente.
TABU: Ccancerul n-a mai recidivat.
DABIJA: Cred că m-a dezinfectat băutura. (Zâmbeşte.)
TABU:Pe la ce vârstă ai început să bei?
DABIJA: Pe la 14 ani. Nu. La 14 ani am făcut un fel de comă alcoolică. Urmată de hepatită. Şi am stat o vreme în spital. Bicazul era cap de linie ferată. Şcoala era vizavi de gară. Noi urcam în tren, pe care-l luam până la Piatra Neamţ şi înapoi, jucam poker şi beam cu naşii. Pe vremea aceea, la fără frecvenţă studia Miluţă, chelner la cârciuma oraşului. Era un tip gras de vreo 100 de kile şi în jur de 45 de ani, şi era în clasa a IX-a sau a X-a. Făcea şcoală. Eu îi făceam lecţiile, iar el mă răsplătea cu băutură. Ne duceam la barul de lângă restaurant şi beam coniac cu pepsi. Pe atunci, plimbările cu trenul, băutura, pokerul şi Europa Liberă reprezentau pentru noi ideea de viciu absolut. De frondă supremă.
Restul interviului il puteti citi numai in revista TABU, editia de martie!