Ocazional, câte o carte pentru copii are un succes imens, ceea ce duce la ecranizări repetate. Când cartea are un rol adiacent, de critică subtilă a artificialului care ne invadează vieţile, succesul ei este un lucru cât se poate de meritoriu. Iar când acest ţel este slujit de nume mari ale showbizului, ca Danny DeVito, Zac Efron şi Ed Helms, ne e clar că vorbim despre Dr. Seuss’ The Lorax, o comedie muzicală de animaţie irezistibilă. Mai multe vă spune chiar DeVito, în interviul care urmează, pus la dispoziţia noastră de Odeon Cineplex, cărora le mulţumim pentru exclusivitate.
Filmul ăsta ţi se potriveşte, pentru că şi tu vrei să salvezi planeta. Ce faci tu pentru copaci?
DEVITO: Chestii simple, pe care le poate face oricine: folosim mai puţine prosoape de hârtie decât de obicei. Rhea (Perlman, n. r.) şi cu mine avem trei copii, o familie mare; la care se adaugă oamenii care mai stau pe la noi. Mâncăm fără încetare! Suntem italieni, halim nonstop, deci, în mod normal, consumăm prosoape de hârtie ca pe aer – e o nebunie! De aproximativ un an, ne-am format un nou obicei: avem un teanc de şervete de pânză, pe care le folosim în locul celor de hârtie, aşa cum făceam pe când eram copii, sau, mă rog, pe când eram eu copil. Aveam şervete de cârpă, pe care le băgam la spălat.
Şi cum stă treaba cu electricitatea pe care o consumi, spălându-le?
DEVITO: Pui câteva pietroaie în cadă şi le speli frecându-le de ele. Aşa cum se făcea pe vremea indienilor.
Deci, ţi-ai dorit să faci The Lorax datorită mesajului ecologic al poveştii?
DEVITO: Nu neapărat; faptul că avea un mesaj ecologic a fost ca un cadou pentru mine, dar adevăratul motiv este că îmi place cartea. Îmi plac toate cărţile semnate de Dr. Seuss. Nu am mai făcut aşa ceva până acum. Eram în toiul filmărilor la It’s Always Sunny In Philadelphia, iar Chris Meledandri, producătorul, ne-a adus posterul. Mi-a plăcut la nebunie personajul, un tip frumos şi irezistibil. Mi-am zis: “Va fi foarte tare; vocea mea venind din fiinţa aia”.
Ce te-a atras spre personajul The Lorax, în afară de faptul că era o făptură mică, portocalie, pe care îţi doreai s-o joci? E oarecum răutăcios: el îl aruncă pe Once-ler în râu. Îi pune viaţa în pericol!
DEVITO: Te referi la poluator? (râde). Nu ştiu dacă The Lorax se gândeşte că vrea să-l omoare. Pur şi simplu, vor să scape de el! După ce m-am apucat de chestia asta, am descoperit că e foarte amuzantă, nu ne puteam opri din improvizat şi făceam tot soiul de trăsnăi. Adoram să lucrez de unul singur în cabina de înregistrări. Era foarte mişto: puteam spune tot ce-mi trecea prin cap. Mă filmau, aşadar, puteam să fac ce voiam, să mă strâmb după cum îmi poftea inima, să exagerez oricât, ceea ce îmi place la nebunie.
Animatorii s-au folosit de înregistrările video din cabină şi au incorporat apucăturile actorilor în desene. Te-ai recunoscut în Lorax?
DEVITO: O, da. M-au prins foarte bine.
Ai foarte mulţi prieteni în showbiz. Te-au tachinat pentru rolul ăsta?
DEVITO: Nu. Toţi mă invidiază. Ştiu că Jack Nicholson şi-a dorit foarte mult rolul ăsta, iar el e un boşorog la fel de pisălog ca şi mine. Sunt fericit că l-am învins. Şi Michael Douglas şi-ar fi dorit să-l interpreteze pe Lorax, dar n-a avut cum – nu ne comparăm! Îmi pare rău pentru ei. Îmi pare rău pentru Brad Pitt, care nu va avea niciodată ocazia să facă un asemenea rol. Ce se va alege de el?
Asta e, deci, părerea ta despre tine?
DEVITO: Sincer, nici măcar nu mă uit la mine însumi. Uneori, o fac şi-mi spun: “O, Doamne! Ăsta să fiu eu?”
Ai interpretat rolul în patru limbi; cum a fost?
DEVITO: Interesant. Foarte distractiv. Vorbeam cu Meledandri la telefon, când mi-a venit ideea că ar fi foarte tare să-l facem în altă limbă. Mi-a spus că, îmi doresc chestia asta, putem încerca. După ce am început, nu ne-am mai putut opri. Ştiu că fiecare ţară are actori care să facă lucrul ăsta în propria lor limbă, dar, o dată ce m-am apucat de asta, m-am simţit ca şi cum m-aş fi căţărat pe un munte – nu ai mai făcut asta niciodată, dar vrei să vezi dacă poţi!
Eu am făcut-o din două motive: voiam să păstrez energia personajului şi-mi doream să mă asigur că intenţiile se păstrează, nu se pierd în traducere, pentru că povestea e minunată. Voiam să respect limbile respective, de aceea, am petrecut foarte mult timp exersând-o pe fiecare în parte, chiar şi italiana, pe care o ştiam superficial, dar nu îndeajuns de mult încât să fac un film aşa cum trebuie.
Care a fost cea mai dificilă limbă?
DEVITO: Toate sunt dificile în felul lor, toate au mici trucuri pe care a trebuit să le cuceresc- Chiar şi italiana – deşi mă simt italian, sunt mici erori pe care le fac, atunci când vorbesc. Germana şi rusa au fost ca şi cum aş fi fost azvârlit în mijlocul unei păduri, gol puşcă. A fost atât de îngrozitor, dar am avut nişte oameni minunaţi, care m-au ajutat şi pe care i-am avut mereu alături. Nu înţelegeam nimic din rusă, şi atunci, mi-au scris totul, fonetic – şi am făcut-o. De câte ori luam o pauză de cafea, mă întrebam: “Ce dracu’ faci? Ţi-ai pierdut minţile?”
Mi-ai putea cita o expresie în limba germană?
DEVITO: Nu! Şi nici măcar nu vreau să încerc. Uneori, dura o oră să formulez cum trebuie o replică. Dacă ştiam din prima că facem traduceri, nu mi-aş fi dat niciodată frâu liber când lucram la versiunea în limba engleză. Uneori, nu făceam pauze. Şi, totuşi, am avut oameni competenţi care să se ocupe de partea tehnică. Iar cei care traduceau scurtau cuvintele pentru mine.
Revenind la mediu, pe ce alte căi îl protejezi?
Nu folosesc sticle de plastic. Refuz paharele de carton pentru cafea. Conduc o maşină electrică. Presupun că, în acest moment, astea sunt lucruri pe care le putem face.
1 comentariu