De ce părem intolerante? Mi-a spus o dată un fost iubit că o relație de iubire este de fapt un contract, fiecare dă ceva ca să primească ce vrea, adică generează drepturi și obligații. Eu cred că de aici apar „pentru că”-urile așa-zisei noastre intoleranțe.
— Pentru că ai alte pretenții de la partenerul de viață, să fie lângă tine orice s-ar întâmpla, să te susțină, ocrotească, iubească, cocoloșească, etc., îi pui pe cap o mulțime de obligații.
— Pentru că o relație de prietenie pleacă de la afinități comune și curge firesc, în timp ce relația cu partenerul pornește de la sentimente puternice, atracție sexuală de cele mai multe ori, și se dezvoltă cu efort de ambele părți. La un moment dat îți dai seama că nu vrei să faci atâta efort.
— Pentru că la începutul relației, din cauza sentimentelor năvalnice, nu vezi întregul, pe când prietenii și colegii îi miroși de la bun început, pleci la drum de pe altă poziție și nu prea e loc de dezamăgiri sau interpretări greșite.
— Pentru că după un conflict cu un prieten, pleci și te iei cu altele și nu te mai gândești la ce s-a întâmplat, în timp ce partenerul tău este în casă, nu poți să te detașezi de problemă.
— Pentru că atunci când l-ai cunoscut avea și timp și chef să te asculte și se întâmpla să mai și vină și cu soluții sau găsea energie să te mângâie.
— Pentru că îl vezi tot timpul și vezi că atunci când tu ai o problemă, el are alte treburi… vorbește la telefon cu un prieten enervant, dar vorbește în continuare, iar tu zaci pe canapea cu o durere de cap infernală și lui i se rupe.
— Pentru că este greu să recunoști că te dezamăgește și atunci explodezi fără control.
— Pentru că îți imaginezi că cel de lângă tine trebuie să te simtă, vorbele nu sunt necesare, iar atunci când trebuie să explici în amănunt orice supărare, apare frustrarea și arunci cu vorbe sau… obiecte.
— Pentru că nu dormi noapte de noapte cu prietenii sau colegii, ci cu EL.
— Pentru că în relația cu „ceilalți“ consideri că nu trebuie să te implici prea mult, nu faci decât să îți spui părerea, dacă o ascultă, bine, dacă nu, e problema lui, tu i-ai spus. În cazul iubitului, implicarea e mult mai mare.
C.C. 36 de ani, căsătorită de 8 ani, doi copii