Ana-Maria Popescu, secretar general de redacție, și Luca, 6 ani
Este cea mai recentă dintre zecile de întrebări cu care Luca mă bombardează zilnic. Mă străduiesc să încropesc un răspuns coerent, serios și valabil. Nu-mi iese mereu. Deșirăm conversații nesfârșite, cu replici care se luptă pentru supremație. La un moment dat devenim două personaje dintr-un film suprarealist: mama și copilul care-și dispută poziția. Pentru mai mult dramatism, Luca vorbește despre el însuși la persoana a III-a.
– În lumea lui Luca nu există reguli.
– Regulile ajută ca lucrurile să fie ordonate și cu sens. Altfel ar fi haos. Ce-ar fi ca oamenii să se ducă la facultate la 2 ani și la grădiniță la 20?
– Ha, ha! Nu se poate asta, e anormal.
– Păi, vezi, deci lucrurile au o ordine. Iar eu mă străduiesc să ți-o arăt, așa cum și eu am învățat la rândul meu. Åžtiu deja, de exemplu, ce e periculos și ar putea să te rănească.
– Ok, nu am nimic împotriva existenței regulilor, dar de ce trebuie să le faci întotdeauna numai tu pe toate?
– Pentru că mă străduiesc să am grijă de tine, sunt responsabilă de tot ce ți se întâmplă, depinzi, cum se zice, de mine. Nu vreau să mă asculți, vreau să înțelegi.
– Bine, bine, dar putem să împărțim regulile, adică să fac și eu unele și tu unele?
– Da. Lista e deschisă.
De șase ani eu tot experimentez. Luca e un ghem de cuvinte. Prima lui poveste a sunat așa: „M-am născut într-o țară veche dintr-o mamă verde dintr-o mamă bună.“ Avea un an și un pic. Când vorbește, reconstruiește realitatea – ca și cum ar aduna toată lumea în jurul ființei lui mici și scormonitoare. Lumea lui e alta decât lumea mea. Replica lui tranșantă de bază e: „În lumea mea…“ Iar eu redescopăr universul împreună cu el. La început mi-a fost frică, dar acum nu-mi mai e pentru că știu cel mai important lucru. Copilăria mea a avut mâini bune și ochi blajini, vie la țară, bunici din poveste, descântece de deochi, colărezi cu lapte și must. Copilăria lui Luca are personaje fantastice, filme 3D, fast food-uri și ford. Nu mai știu cum au făcut părinții mei, nu știu dacă e bine sau rău sau greșit cum fac eu, dar știu sigur că din orice timp te-ai întoarce, copilăria e fericită. Iar prima regulă, și cea mai importantă, este să încerc să-i construiesc și să-i apăr copilăria.