De Liviu Mihaiu
Când noi, cazarma de la Cațavencu, am hoatărât că femeile mai au și altceva de învățat decât cum să-l deguste pe Văcăroiu sau să-i pună termopane lui Adrian Năstase, atunci a apărut ideea unei reviste de femei. Era prin 2002 sau 2003. Åži foarte puțini știu că la-nceput a fost „Lupeasca“. Ea e mama lui Tabu în ordine istorică. „Lupeasca“ era exemplară pentru ce gândesc bărbații din România despre femei. Åži cum bărbații trebuiau educați, ne-am gândit că tovarășele educatoare nu au o revistă a lor.
Nici nu puteai să aștepți altceva de la misoginii de la Cața decât un titlu cu numele celei mai controversate neveste de rege din istoria femeilor, care a reușit în viața amoroasă. Cazarma satirică a grupului n-a ocolit cel mai mare și scandalos dosar de sex la nivel înalt, visul oricărui gazetar nebărbierit, care miroase a bărbat.
Pe de altă parte, ne gândeam tot noi, ofițerii hebdomaderi, ar fi trebuit să fie o revistă de femei pentru altfel de femei decât bunicile parfumate cu levănțică; bunăoară pentru femeile pe care ni le dorem tot noi: curajoase, emancipate, sensibile, elegante, feminine și personale. Adică să le modelăm după gustul nostru literar. Mă rog, eram mici și proști, ca toți bărbații în materie de femei.
Dar așa am ajuns să-mi placă ideea de a mă implica în aventura cu o revistă de femei. Iar relația asta intimă a mea, nu numai c-a durat patru ani, ceea ce este foate mult pentru o legătură în vremurile de azi, dar a fost cealaltă jumătate publicistică: mi-a plăcut enorm și am simțit monstruos de bine ceea ce, nu-i așa, vrem cu toții: să-nțelegem femeile și, mai ales, să le iubim.
Eu am înțeles până la urmă „on set“ că femeile ne sunt superioare la multe capitole arondate tradițional bărbaților și că ele ne sunt cei mai de încredere parteneri, nu cei de la bere, nu cei de la fotbal. Altfel spus, între ele, am învățat nu să fiu o scorpie, ci mai ales să fiu bărbat. Așa cum își doresc ele. Åži nu mi-e rușine cu mine. Drept pentru care le mulțumesc: lui Alice Năstase, Catinca Roman, Adriana Tudorache, Cristina Bazavan. Mai vreau