Laura Cristescu, publisher, și Eva, 2 ani
Din clipa în care s-a născut Eva, am crezut că suntem legate pe viață. Exista un cordon, o legătură care îmi spunea dacă e bine când nu eram lângă ea, care o liniștea când o țineam la piept, care îi dădea curaj când îi zâmbeam. Timp de doi ani am fost universul ei.
Dintr-o dată, a devenit o ființă independentă. Cordonul s-a rupt. Copilul meu curajos a plecat să înfrunte lumea singur și pe mine m-a abandonat.
A fost o săptămână de coșmar, în care fiica mea nu m-a lăsat să-i stau în preajmă. Când se trezea, nu mă mai striga pe mine, ci pe tatăl ei. Când încercam s-o ating, mă împingea ușor cu mânuțele. Ni s-au dat peste cap ritualurile. De obicei el îi făcea baie, eu îi dădeam laptele și îi citeam o poveste înainte de culcare. În săptămâna cu pricina l-a solicitat numai pe taică-su. Dacă încercam să intervin, îmi zicea scurt: „Peacă de aiți.”
Am evitat să fiu prea insistentă (hotărâserăm s-o lăsăm să se exprime liber). Am bănuit că de vină e faptul că eu o duc la grădiniță, lucru pe care pe atunci îl detesta. Am schimbat regula, dar fără succes. Am bănuit că sunt o „mamă-cloșcă” și asta e declarația ei de independență, că trebuie să-i las loc să respire. Prima zi am glumit, a doua zi am glumit din nou, a treia zi am stat mai mult la sală, ca să ajung cât mai târziu acasă, a patra zi am vorbit cu soțul meu, care mi-a zis că dramatizez. În a cincea zi Eva a făcut febră și eu am plâns. Am plâns de ciudă că mă respinge și de tristețe că a trecut timpul și bebelușul meu s-a transformat în copil. Cum era un pic răcită, a trebuit să stau mai mult cu ea. Mă respingea în continuare cu gesturi ferme (nu mă lăsa să-i iau nici temperatura), dar mi-am păstrat firea și i-am explicat că eu sunt mama și orice s-ar întâmpla, sunt acolo să am grijă de ea. Încet, încet, mi-am recăpătat locul. A fost un test de răbdare.
Acum este o mică creatură independentă, care se transformă pe zi ce trece în fetiță. Iubește poveștile, animalele, dar mai ales caii. Nu mai există acea legătură inexplicabilă care îmi spunea tot timpul ce face. Comunicăm altfel, mai conștient, iar cuvântul „vreau” este din ce în ce mai prezent. Rolul meu e clar, eu sunt mami.