Interviurile cu câte doi artişti sunt preferatele noastre, mai ales când cei doi încep să se intervieveze între ei. De aceea, suntem încântaţi să vă oferim acest interviu exclusiv cu regizorul Alexander Payne şi actorul George Clooney, pus la dispoziţia noastră de Odeon Home Entertainment, cu ocazia lansării pe DVD şi BD a apreciatului film Descendenţii, una dintre cele mai interesante şi mai nominalizate pelicule ale anului, despre care am scris şi noi aici. E de menţionat: DVD-ul costă 50 de lei, iar
BD-ul, 99.9 lei.
Când v-aţi întâlnit?
AP: În 2003.
GC: Pentru Sideways.
AP: Tu ai sosit pe motocicletă…
GC: Am luat un prânz lung, lung, şi am stat de vorbă. Apoi, am plecat, iar tu ai spus: „Habar n-am ce fac”. Apoi am plecat şi eu, spunând: „Habar n-am ce face”. Apoi, el m-a evitat cu graţie. Iar eu am făurit o păpuşă şi am înfipt câteva ace în ea. Chestia asta a durat vreo 6 sau 7 ani. Apoi, m-a sunat Bryan Lourd, anunţându-mă că Alexander vrea să vorbim. Eram în Toronto, lucram la două filme; ne-am întâlnit la un restaurant italian drăguţ, am petrecut o seară excelentă, iar el a spus: „O să-ţi trimit un scenariu, spune-mi ce părere ai”. Recunosc, am spus „da” înainte să apuc să-l citesc, pentru că îmi doream atât de mult să lucrez cu Alexander.
În decursul acelei prime întâlniri i-ai povestit scenariul, Alexander?
AP: Da, i-am povestit scenariul şi l-am întrebat dacă ar fi fost disponibil primăvara. Voiam doar să-l informez că eram cu gândul la el. Asta s-a întâmplat în septembrie. I-am trimis scenariul în noiembrie. Iar în martie, deja filmam.
GC: Eu filmam pe atunci pentru The American, presupun. Când am intrat în restaurant, eram într-o formă mai bună decât oricând, iar el a zis ceva de genul: „Arăţi… Te rog să nu arăţi aşa atunci când o să facem filmul.” A fost un deziderat uşor de atins.
AP: A izbutit să se îngraşe cu câteva kilograme şi să-şi lase părul să crească.
Alexander, autoarea romanului Descendenţii, Kaui Hart Hemmings, a spus că ea şi l-a imaginat întotdeauna pe George în rolul lui Matt King – l-ai avut şi tu în minte, în timp ce scriai?
AP: Da. Chiar din clipa în care am sunat-o să-i pun o grămadă de întrebări, inclusiv „Există vreun actor pe care l-aţi văzut cu ochii minţii, jucându-l pe Matt?” Ea a ripostat pe loc: „George Clooney”. Am zis: „Minunat, hai să-l luăm”.
Ce calitate a lui George ţi s-a părut extrem de potrivită pentru rol?
GC: Pe lângă părul meu.
AP: Deşi nu am lucrat împreună la Sideways, mi-am dorit de foarte mult timp să colaborez cu el. Simţeam că ne vom înţelege. Toţi cei care lucrează cu el spun ce minune este. Eu mi-am zis, pur şi simplu, că ne potrivim bine. Şi iată oportunitatea perfectă pentru a confirma asta. Tipii ăia din Hawaii, tipii din carte, sunt frumoşi, ca şi el (fără supărare). Omul ar putea crede, dacă ne uităm la înfăţişarea lui, că are nişte rădăcini hawaiiene îndepărtate. Pur şi simplu, a funcţionat de minune.
George, ce anume te-a atras la acest rol? Să fie oare filmările din paradisul tropical al Insulelor Hawaii?
GC: Ce misiune dificilă! „Lucrează cu Alexander. Vestea proastă este că trebuie să filmezi în Hawaii!” Partea cea mai amuzantă a fost… îmi amintesc că mi s-a întâmplat o dată chestia asta, cu fraţii Coen: m-am întâlnit cu ei în Arizona, când filmam Three Kings, iar ei au zis: „O să-ţi trimitem un scenariu; vrei să faci un film cu noi?”. Iar eu am zis ceva de genul „Da”, apoi am citit scenariul, era vorba despre O Brother, Where Art Thou, iar mie nu mi-a venit să cred cât eram de norocos. Apoi, mi-a spus şi Alexander: „O să-ţi trimit un scenariu”, şi… Există întotdeauna teama asta, că „O să joc în primul film prost al lui Alexander Payne, pentru că n-am citit scenariul! Ăsta e norocul meu!” Dar, de fapt, s-a întâmplat contrariul. Mi s-a părut…
AP: Singurul bun!
GC (râde): Mi s-a părut cel mai bun scenariu pe care l-am citit de foarte multă vreme. În mod ciudat, în film nu se întâmplă mare lucru. Când cauţi trailerele filmului ăstuia, sunt greu de înţeles, pentru că filmul se dezvoltă atât de lent. Atât de frumos. Îşi acordă timp pentru asta. E greu de povestit scenariul. Începi să-l citeşti şi eşti captat din clipa în care începi. Până la final, eşti cucerit complet.
Pe când citeai, ţi-ai spus despre Matt „Îl recunosc pe tipul ăsta. Pot face rolul.”?
GC: Întotdeauna mă uit peste texte şi-mi spun: „Cred că pot încerca să fac rolul”. Când am făcut Solaris, Steven Soderbergh şi cu mineeram parteneri, iar eu i-am scris o scrisoare, pentru că mi se părea că trebuie să le oferi distanţă oamenilor, să poată spune „Nu”, nu trebuie să-i forţezi să te refuze în faţă, pentru că-i pui în situaţii incredibil de jenante. Astfel că i-am scris aşa: „Nu ştiu dacă pot să-l joc, dar mi-ar plăcea să încerc. Dar numai dacă crezi şi tu că-l pot face”. El a zis: „În regulă, hai s-o facem”. Ai nevoie de distanţa asta, nu îl poţi sufoca pe celălalt. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi de această dată. Am avut şansa să-l citesc, foarte repede, şi să-l digerez. Şi ştiu că nu e un lucru pe care să-l fi făcut până acum. Şi ştiu că a fost un personaj foarte diferit pe care l-am jucat. Am fost foarte interesat să explorez asta. Şi, dacă vrei să explorezi un lucru, e bine să o faci cu oamenii în care ai cea mai mare încredere.
Recenziile rolurilor tale sunt de obicei prefaţate cu „îndepărtându-se de rolurile lui obişnuite, de bărbat fatal”, dar tu joci arareori un bărbat fatal. Ai jucat o grămadă de tipi aflaţi în criza vârstei de 40 de ani.
GC: E foarte amuzant. Unii scriu: „Surprinzător, nu joacă prost în filmul ăsta…” Când veţi înceta să mai fiţi atât de surprinşi!? Cred că există anumite idei preconcepute, datorită unor opţiuni nu foarte inteligente de la începutul carierei mele. O să am întotdeauna scheletele acelea în dulap, iar oamenii vor bate mereu apropouri la ele.Alţii afirmă: „Nu se joacă decât pe sine însuşi”.
AP: Ai jucat vreodată prost într-un film?
GC: Da. Am jucat prost în Batman & Robin. Nu a fost un film bun, iar eu am fost groaznic. Nu am fost cine ştie ce nici în Peacemaker. Am ratat, n-am înţeles anumite lucruri. Nu făcusem multe filme. Nu înţelesesem ce aveam de făcut. Jucam personajul negativ într-un mod expozitiv. Tipii de genul ăla nu procedează aşa: ei sunt, pur şi simplu, ticăloşi. Am făcut greşeli de genul ăsta.
AP: Dar asta a fost demult. Nimeni nu-i mai scoate ochii lui Clint Eastwood cu Every Which Way But Loose…
GC: Iubesc filmul ăla! L-am văzut acum câteva zile. E cu actriţa din Harold and Maude…
AP: Ruth Gordon. Ea joacă în filmul ăla? N-o să mai fac glume pe seama lui.
La începutul carierei, făceai ce credeai că trebuie, în loc să faci ce-ţi doreai?
GC: E ciudat. Cariera omului se îndreaptă în direcţii foarte bizare. Am fost actor itinerant timp de 12 sau 13 ani. Am făcut tone de episoade pilot, tone de seriale de televiziune. Şi brusc, mi s-a oferit oportunitatea să joc în primele filme Dreamworks sau să fiu Batman. Atunci, nu te gândeşti că TU dai undă verde proiectului. A trebuit să înţeleg că, dacă voi continua să fac filme ca acelea, voi putea fi învinovăţit nu doar de rolul meu, ci şi de existenţa filmului. A fost o diferenţă uriaşă. A trebuit să iau o decizie conştientă. Am luat un an de pauză de la filme şi serialul Spitalul de Urgenţă, şi m-am apucat să citesc scenarii. Apoi, a apărut Out of Sight. Am zis: „De acum încolo, mă concentrez doar pe scenariu. Şi pe regizor.” Nu făcusem asta niciodată până atunci. La început, citeşti, pur şi simplu, scenariul. Nu conta dacă Gotham era luat ostatic, ceea ce conta era „Asta e o chestie distractivă!” Am făcut Out of Sight, Three Kings şi O, Brother, Where Art Thou, filme cu adevărat bune.
AP: Ai recunoscut că supravieţuirea carierei tale depinde de calitatea filmelor.
GC: Nu poţi fi slab când joci într-un film bun. Nu contează cât de mic este rolul. Nu e o greşeală să fii într-un film bun. Când eşti doar un actor itinerant, nu-ţi faci probleme legate de calitatea filmului: te întrebi doar dacă iei rolul sau nu. Trebuie să-ţi schimbi gândirea. Şi o parte din această schimbare este: „Nu, nu vreau să fac asta”. Primul meu film adevărat a fost From Dusk Till Dawn, o experienţă distractivă. Era Quentin Tarantino, care tocmai trecuse de Pulp Fiction şi lucra cu Robert Rodriguez. Senzaţia era de „cât e de uşor, cât e de plăcut”. Apoi, am luat câteva decizii tâmpite. Dar Batman & Robin au avut încasări globalee de 250 de milioane de dolari. Am participat la un turneu internaţional. Era un film prost, iar eu am învăţat cum să discut evitând subiectul. Am învăţat să încasez pumni în bărbie. Au fost lecţii minunate. Nu aş fi putut face Syriana fără chestia asta, pentru că Syriana a fost parte a înţelegerii pe care am făcut-o pentru Batman & Robin. Lucrurile se leagă în mod bizar.
Când jucaţi sau regizaţi, mai aveţi nervozitatea şi teama pe care probabil că le aveaţi când eraţi mai tineri?
AP: Presupun că am avut mereu încredere în mine din acest punct de vedere, dar, desigur, nu fără nervozitate. În fiecare zi, în timp ce vii cu maşina pe platoul de filmare, automobilul tău trece pe lângă toate camioanele şi toţi tipii ăia fioroşi cu bărbi şi walkie-talkie-uri, şi cu gambe musculoase, solide. (râde).
GC: Mă întreb unde vrei să ajungi…
AP: Şi îţi zici: „O să scap cu bine? O să ştiu unde să pun aparatul de filmat? Oare actorii se vor descurca? Voi beneficia de resursele de care o să am nevoie? Va fi destul de bine?” Încep fiecare zi cu panică. Dar am învăţat s-o controlez. Iar nivelul de amuzament pe care-l obţin de acolo mă ajută să-l controlez. Ideea că nu eu controlez totul, ci că servesc cu bucurie ceva mai presus de mine, şi anume filmul. Oamenilor le place să servească lucruri mai presus de ei. Noi am ales filmul.
GC: E o formă interesantă de artă, pentru că e una din puţinele – presupun că arhitectura e alta – care necesită implicarea a sute de oameni şi milioane de dolari. Dar încă o privesc ca pe o formă de artă, pentru că este subiectul opiniilor. Şi, de aceea, cred că regia este mai dureroasă decât actoria, din punctul de vedere al criticolor. Dacă eşti actor, lucrezi doar trei, patru sau cinci luni, apoi pleci şi te apuci de alt proiect. Când regizezi, este vorba de patru, cinci sau şase ani ai vieţii tale, care pot fi făcuţi praf în două minute de o gaşcă de critici. E mai dureros să regizezi. Dacă eşti actor, nimeni nu-ţi pune inteligenţa sub semnul întrebării. Nimeni nu-şi pune vreodată întrebarea: „Ce încercai să spui?” sau „Ce încercai să faci?” În calitate de regizor, e mereu vorba despre tine personal, despre inteligenţa ta.
Cum procedaţi când trebuie să vă imaginaţi personajele pe care le scrieţi sau le jucaţi – vorbiţi cu oameni care au avut experienţe asemănătoare?
AP: Pur şi simplu, le inventezi! Cartea e ca o plasă de siguranţă. Cineva, la a cărui muncă am reacţionat, a făcut o primă încercare în această direcţie. Apoi, aş putea spune că descopăr multe lucruri în timpul castingurilor. Când îi văd pe actori rostind acele replici, stau şi mă întreb: „Oare îmi vine să cred ce spune sau nu?” Nu le judec aptitudinile actoriceşti. În calitate de regizor, rolul meu primordial este să stau în cinema, în tot acest timp, să urmăresc mintal filmul şi să întreb: „Cred sau nu?” Iar pe platoul de filmare, eu nu fac decât să stau. Restul lumii munceşte.
GC: Mi-aş dori să pot spune că m-am dus acolo cu zece zile mai devreme. Mi-aş dori să pot spune că am petrecut timp cu toţi descendenţii ăştia. Dar, adevărul este că scenariul a făcut toate lucrurile de care aveam nevoie. Am făcut şi eu nişte studiu, m-am întâlnit cu oamenii. Am făcut o parte din lucrurile astea. Oamenii lucrează în multe moduri. Eu sunt actorul care spune: „Azi, mergem la muncă, asta o să facem, iar după aceea, o să las aceste probleme în studioul de sunet sau pe platoul de filmare, la final”. Şi o să-mi văd de viaţă. Am acest buton ciudat de „on” şi „off”. Regizorul este cel care te acordează, care te ajută cu întrebarea: „La ce nivel vrei să joc chestia asta?” Pentru că e un film complicat. Anumite fragmente din el sunt de un umor aproape primitiv: alergarea aceea stângace pe stradă, când mă ascund pe după gard şi-mi apare brusc capul din spatele lui – genul ăsta de chestii. Apoi, sunt lucruri extrem de subtile şi delicate, şi trebuie să le descoperim în linişte, fără să se vadă cuşătura cu aţă albă. Un scenariu şi un regizor bun fac aceste lucruri să se întâmple.
AP: Oamenii se ajută unul pe celălalt. Un lucru care îmi place, în relaţia regizor-actor, este modul în care ne ajutăm unul pe celălalt. El spune că se bazează pe director care să-i sugereze tonul sau să-l acordeze pentru munca acelei zile, să-i dea indicaţii legate de personaj şi de situaţie. Apoi, directorul caută indiciile în actor: „Cine e tipul ăsta? Cum reacţionează un om în situaţia asta?” Apoi, descopăr ce îmi oferă actorul şi fac comentarii legate de asta sau o refuz. E un dialog minunat între noi doi, pentru a crea ceva mai presus de noi.
Cum l-aţi descrie pe Matt şi povestea în general?
GC: E amuzant. Cred că este povestea unei maturizări, dar tipul care se maturizează are vârsta de 50 de ani. El are revelaţia faptului că tot acest şir de trădări pe care le încasează – de la soţie, de la copiii săi nu foarte buni, problemele cu terenurile, faptul că, din familia sa, el este singurul adult – toate aceste trădări sunt în egală măsură din vina lui. Apoi, totul se reduce la aptitudinea de a te ierta pe tine însuţi. Asta e o parte importantă a acestui film, faptul că-l urmărim pe tipul ăsta liniştit.. Există o replică excelentă în Ordinary People, filmul lui Robert Redford. care spune ceva de genul: Dacă puştiul ăsta n-ar fi murit, familia ar fi mers mai departe, ar fi supravieţuit şi totul ar fi mers de minune. S-ar fi dus la facultăţi, ar fi rămas căsătoriţi şi ar fi frecventat country clubs, şi ar fi dus o viaţă impecabilă, dar ceva a intervenit şi totul s-a dus de râpă. Ei bine, cred că situaţia de aici e cam aceeaşi. Când soţia lui este victima acelei catastrofe, totul explodează şi, brusc, trebuie să faci faţă unor chestiuni pe care le-ai fi putut evita până în ultima clipă.
AP: Există un moment cheie, cred, când ticălosul de socru îi spune: „Era o soţie loială, devotată, ar fi meritat mai mult!” Iar eroul ar fi putut riposta, dar nu o face. Spune: „Ai dreptate. Ar fi meritat mai mult.” Şi, în acel moment, e un prim-plan brusc pe George, şi e ca şi cum lucrurile ar fi puse brusc sub lumina reflectorului – e ca şi cum el ar fi pus în lumină pentru prima oară. E un scurt moment de evoluţie – o revelaţie pentru personaj.
GC: Şi, cumva, în momentul în care se întâmplă asta, fiica lui îl apără pentru prima oară. Shailene Woodley e o actriţă atât de bună. Din clipa în care n-a mai fost vorba de vina altcuiva, din clipa în care a lăsat totul de la el, cineva i-a luat apărarea, cineva de care avea nevoie – propria lui fiică. Din acest moment, ei devin o familie reală.
Filmul vorbeşte, de asemenea, despre doliu. Vă mai amintiţi când aţi devenit conştienţi pentru prima oară de ideea de moarte?
GC: Eu am primit o educaţie catolică, în Kentucky. Moartea este un lucru foarte interesant, pentru că moartea e un sicriu deschis. E un lucru foarte real. Mi se pare că e oarecum barbar, dar pot înţelege teoria: trebuie să-i vezi morţi. Trebuie să laşi chestia asta să te pătrundă. De fapt, nu-mi place lucrul ăsta, pentru că ultima imagine pe care o am cu bunicii mei este aceea a unui sicriu deschis, care nu le seamănă. Totodată, cred că momentele petrecute cu unchiul meu George, care-mi era apropiat, şi faptul că l-am ţinut de mână când a murit – avea cancer la plămâni – au fost foarte speciale şi m-au schimbat fundamental, din clipa în care s-au întâmplat. Eram într-un serial care nu-mi plăcea, eram implicat într-o relaţie care nu funcţiona, îl ţineam de mână, iar el repetase ceva mai devreme: „Ce irosire, ce irosire…”. Cred că se referea la fumat. Dar avusese o viaţă. În tinereţe, fusese un jucător de baschet apreciat, fusese pilot, fusese managerul de turneu al mătuşii mele Rosemary. Avusese o aventură cu Miss America. Iar la final, ajunsese să doarmă într-un grajd; nu în ultimele lui zile, dar în cea mai mare parte a părţii finale a vieţii lui. Ajunsese un alcoolic înrăit. Şi îmi amintesc cum am constatat, în primul rând, faptul că, în clipa morţii, nu semănase deloc cu sine. Oamenii au mai spus lucruri de acest gen; aşa e. Pe bune, arăta foarte diferit. Şi îmi amintesc că în acel moment, mi-am spus: „Când voi împlini 68 sau 70 de ani, nu voi zăcea pe undeva, murmurând ‚Ce irosire’”. Voi avea piciorul pe accelerator tot timpul. Voi merge cât pot eu de repede şi de apăsat”. Aşadar, dacă mâine o să fiu călcat de autobuz, o să ziceţi: „Ei, bine, ai acumulat multe lucruri în aceşti 50 de ani”. Iar acest lucru e important pentru mine.
AP: Era vorba despre fratele tatălui tău?
GC: Despre unchiul tatălui meu, de fapt.
AP: I-ai moştenit numele?
GC: Da. Era doar cu câţiva ani mai mare decât tata, deci era un unchi tânăr. Şi era cu adevărat un unchi. Era genial. Aveam 27 de ani sau aşa ceva. Eram deja adult, dar îmi spuneam: „Ce fac eu aici? E ridicol?”. Pentru mine, moartea a fost înţelegerea faptului că viaţa trebuie trăită. Moartea e cel mai intim lucru pe care-l poate face un om. Cineva te poate ţine de mână, dar parcurgi singur această călătorie, orice s-ar întâmpla. Poţi pretinde că suntem toţi implicaţi în asta, dar nu e adevărat. E călătoria ta personală. M-am simţit aproape inoportun pentru că eram cu el atunci.
AP: E interesant că mulţi oameni mor atunci când membrii familiilor lor coboară până la cafenea.
GC: Aşa e. Iar eu am simţit că, pentru mine, lecţia întregii poveşti a fost: Trăieşte. Trăieşte. Fă tot ce-ţi stă cu putinţă. Nu te trezi niciodată spunând: „Ar fi trebuit să fac chestia aceea.”
Iar tu, Alexander?
AP: Când am devenit eu conştient de moarte pentru prima oară? Când mi-a murit pisica şi când mi-a murit bunicul. Un lucru pe care l-am acceptat în cele din urmă, în ceea ce mă priveşte, este că plâng mai mult la moartea animalelor, decât la a oamenilor. (râde.) M-am simţit vinovat pentru asta, timp de mai multe decenii. Apoi, am auzit-o şi de la alţii: „Când mi-a murit câinele, am plâns cumplit de mult; când mi-a murit nevasta, am fost în regulă”.
GC: Tata, care e incredibil de amuzant şi de spiritual, e cel mai bun la elogii.
AP: Să-l vedeţi pe cel despre Walter Cronkite.
GC: În faţa lui Bill Clinton şi a lui Barack Obama, tata a rostit un elogiu adus lui Walter Cronkite. A fost incredibil. Amuzant şi trist. L-a rostit împreună cu mătuşa Rosemary. E cel mai bun la de-astea. Acum ceva timp, am ieşit în oraş, iar eu i-am spus: „Câţi ani ai tu, 70 şi…?”. A zis: „77”. Eu: „Deci, eşti un om bătrân”. El: „Da, cam aşa”. Cam ca William Holden din Reţeaua: „Finalul e mai aproape decât începutul – şi are trăsături destul de evidente”. Aşadar, i-am zis: „Eşti mai bun la elogii decât oricine altcineva.” „Da”. „Iar, exceptând cazurile imprevizibile, să fiu lovit de un şrapnel, sau aşa ceva, probabil că va trebui să-ţi fac eu elogiul pe viitor”. Iar el spune: „Da”. Iar eu îi zic: „Dar te pricepi mai bine la asta decât mine. De ce nu-mi faci o favoare şi nu-ţi scrii singur elogiul?” El zice: „Da, îmi place ideea”. Aşadar, lucrează la propriul său elogiu!
A fost o provocare să lucraţi cu copii actori la filmul ăsta? Cum ai reuşit să-i controlezi şi să-i relaxezi?
AP: Au ieşit cu toţii în oraş, în cea mai mare parte a celor două săptămâni, înainte să începem filmările. I-am încurajat să iasă. Am petrecut mult timp liber împreună. I-am dus pe actori în spaţiile de filmare înainte de filmări, să se familiarizeze cu ele. Am ieşit şi am luat masa împreună. Toţi erau dornici de conexiune, iar acest lucru se vede pe ecran.
GC: Shailene a avut un rol foarte important. Ea a luat-o sub aripa ei pe cea mică (Amara Miller). A transformat-o în surioara ei. Chiar a făcut lucrul ăsta. E o persoană atât de caldă. A mers totul de la sine. A integrat-o pe Amara şi ne-a transformat într-o familie adevărată.
AP: Chiar şi între duble, avea grijă de Amara, să nu-şi piardă concentrarea. Sarcina de a se ocupa de mititică i-a revenit Shailenei. Eu nu am timp să fac pe bona.
GC: Şi nici plăcere. (râde).
Mai e o scenă minunată, când Matt îi dezvăluie soţiei sale ce simte. Cum ţi-ai stârnit acea emoţie?
GC: A fost greu. Eram atât de conştient de prezenţa lui Pattie (Hastie), actriţa care interpretează rolul soţiei mele, şi care se afla în comă. Eram atât de conştient că trebuia să am grijă să nu ridic tonul, pentru că acest lucru ar putea s-o determine să se mişte. Trebuie să fii conştient de o anume formă a spaţiului. Dar acest lucru a fost util pentru că, de asemenea, trebuia să ţii minte faptul că eşti într-un spital. Ne-am luat o oarecare libertate legată, poate de ceea ce se putea auzi din afară. Mi-a plăcut ideea că totul se întâmpla înlăuntrul acelei încăperi, iar afară erau o mulţime de oameni, inclusiv cele două fiice ale lor. Actorii se chinuie să plângă – oamenii se chinuie să nu o facă. Actorii se chinuie să fie furioşi. Oamenii, se obicei, se străduie să se calmeze. De câte ori eşti pus într-o situaţie în care trebuie să faci tot posibilul să te abţii de la ceva, eşti cel mai bine pus în valoare, ca actor, într-o scenă.
La final, cum v-aţi descrie unul pe celălalt?
GC: Eu aş spune doar atât: dincolo de tot ce reprezintă el pentru lumea filmului, şi anume, enorm, eu am descoperit că e un foarte bun prieten. Nu doar în comunitatea filmului, dar şi în viaţă. M-am bucurat de acest lucru, la fel de mult cum m-am bucurat şi de film.
AP: Eu am auzit de mai mulţi ani cât de plăcut e să lucrezi cu George Clooney. Acest lucru mi s-a confirmat. Simt acelaşi lucru şi în privinţa prieteniei noastre din ce în ce mai profunde. Avem vieţi foarte diferite. George este răspândit pe tot Globul, e în permanentă mişcare, dar când ne întâlnim, e un lucru mereu profund şi savuros. De asemenea, are iritant de mult succes în tot ce face. În producţie de film, în actorie, în activităţile lui umanitare, în modul în care-şi arată prietenia, în modul în care-şi gestionează cariera, în aptitudinile lui atletice. Iată un compliment: cred că e unul dintre oamenii cu cel mai mare succes din câţi cunosc.
GC: Da, ăsta e un compliment.
