Mai întâi, de ce doar parteneriat? Deși, cel puțin deocamdată, nu am gânduri de măritiș, aș vrea să pot face exact ce pot face toți oamenii din jurul meu, desigur, în litera legii.
În momentul de față, în ceea ce privește litera legii, colegii, prietenii, rudele mele, toți oamenii care trăiesc și respiră în țara asta, se pot căsători dacă au chef, dacă, însa, îndeplinesc condiția de a fi heterosexuali. Deși platesc și eu taxe și impozite ca și ei, arunc gunoiul la coș ca și ei, nu scuip pe stradă, ca și ei (ba chiar fac, sunt mai atent la lucrurile astea decât mulți alții).
Și atunci care să fie justificarea faptului că statul nu îmi dă voie să fac un lucru pe care alții îl fac când vor ei, cu destulă ușurință, prea multă ușurință în unele cazuri?
Vreau totuși să clarific un lucru pe care, am eu senzația, mulți nu îl înțeleg: nu vorbesc de căsătorie religioasă, ci de cea civilă. Nu mă interesează să merg cu soțul meu ales la nici o biserică, și nu am nevoie de binecuvântarea nici unui preot, călugăr, pastor, sau a oricărui tip de mentor spiritual, în afară de cea a propriilor mei prieteni și a familiei mele.
Pentru mine, ceea ce poate să îmi ofere biserica în România este egal cu zero și presupun că nici nu ar vrea să îmi ofere mare lucru, așa că prefer să ne lăsăm în pace reciproc.
Totuși, cred sincer că ar trebui să am parte de exact aceleași drepturi pe care le au toți românii.
Nu mă interesează să cer mai puțin, ca să nu cumva să îi alienez pe români prea tare. Știu că multe persoane LGBT spun că ar trebuii să renunțăm la dreptul la căsătorie și să vorbim doar despre parteneriat civil. Parteneriatul civil este o idee foarte bună, de acord cu ea, și vreau să pot beneficia de el când o să existe. Până una alta, însă, acum există căsătoria civilă și nu am acest drept, deși îmi îndeplinesc toate responsabilitățile de cetățean, subliniez, într-o masură mai mare ca mulți alți cetățeni. În concluzie, căsătoria civilă ceea ce eu pretind să am, și nu mi-e teamă să spun asta oricui vrea sa mă audă.
1 comentariu