În engleză, titlul The Place Beyond the Pines este traducerea aproximativă a numelui oraşului unde are loc acţiunea. Schenectady, New York. Orăşel mic, cu lume băgăreaţă şi poliţie impertinentă. În româneşte, cineva a simţit nevoia să exprime profunzime şi i-a dat un titlu din seria Speranţe vândute, Iubire furată, Soartă crudă, Tinereţe abisală etc: Destine la răscruce.
Nu prea înţeleg nevoia românului de a infuza patetism de suprafaţă într-o poveste care e înzestrată, din construcţie, cu multă sensibilitate şi potenţial de înduioşare. Pentru că tema filmului – relaţia părinte – copil – e ofertantă în sine, iar regizorul – scenarist – revelaţie de Sundance – Derek Cianfrance creează nenumărate ocazii în care emoţia ne este indusă subtil, nu băgată în ochi de la o poştă. Faptul
Construcţia e una devenită între timp clasică, reluată de nenumăraţi cineaşti: magia celor trei episoade distincte, independente narativ. Şi faptul că e film de autor, nu operă de mercenar, se vede. “Credeţi că noi, americanii, nu ştim să tragem cadre lungi? Uite o urmărire artistic meşteşugită dintr-un singur cadru.” Şi impactul e vizibil şi asupra calităţii interpretării artistice. În filmul ăsta, vedetele sunt cumva despuiate de glow şi ghidate spre o simplitate extrem de expresivă.
Luke (Ryan Gosling) şi Romina (Eva Mendes) sunt un cuplu destrămat. El, motociclist tatuat, un rebel aparent incapabil să înţeleagă că maturitatea vine cu responsabilitate. Ea, emigranta care, din lipsă de responsabilitate, a făcut un copil cu blondul cel frumos, îşi găseşte în sfârşit un partener serios de viaţă, pe Kofi. Şi cumva, o apucă retroactiv ranchiuna pentru tot ce n-a primit de la Luke – sentiment feminin surprins acea scrupuloasă atenţie la detalii care îl caracterizează pe Cianfrance ca autor. Numai că ipostaza de părinte trezeşte în Luke o nevoie instinctuală, înduioşătoare, de implicare. Implicare de care Romina nu mai are acum nevoie, şi pe care i-o respinge cu o intensitate egală cu aceea a freneziei lui. Ca un ultim act de disperare, Luke se apucă să dea spargeri la bănci, în ideea că banii îi vor aduce copilul înapoi.
Avery (Bradley Cooper) şi Jennifer (Rose Byrne) sunt un cuplu armonios. Au o căsătorie armonioasă şi un bebeluş. Numai că Avery – care, după uciderea tâlharului de Luke, e promovat la statutul de erou al poliţiei – e interesat de morală, de corupţie, de noţiunea de bine şi rău, de orice, mai puţin de propriul copil. Frustrările subtile, de soţie care începe să se simtă ignorată, sunt interpretate de Rose Byrne într-un mod strălucit.
Jason (Dane DeHaan) şi AJ (Emory Cohen) sunt copiii adolescenţi ai celor doi. Copii care se întâlnesc după ce AJ se mută cu tatăl său – evident, cuplul a divorţat între timp – şi se transferă la liceul local. Jason e un copil iubit, şi, deşi sărăcia e greu de mascat, are o anumită demnitate a omului căruia i s-a oferit îndeajuns de multă tandreţe. AJ, deşi a crescut în lux, are un comportament violent şi acaparator, de persoană labilă emoţional. Cum decurge interacţiunea celor doi, veţi vedea pe marile ecrane.
Filmul durează mult peste două ore, dar ritmul şi forţa interpretărilor actoriceşti, dozajul tensiunilor şi acela al elementelor surpriză este de aşa natură, încât nici măcar nu le veţi simţi.