TABU: S-a spus despre voi că ați fost una dintre acele trupe aflate mereu cu un pas în urma marelui succes. Că muzica voastră, foarte apreciată și iubită, a fost, în același timp considerată „nemarketabilă”. Pentru un artist, acest fapt poate fi un mare compliment, având în vedere că tot ce este comercial cade sub auspiciul superficialului. Ce e mai mulțumitor pentru voi? Succesul de public sau recunoașterea internațională?
dEUS: E o întrebare foarte bună pentru că pune o problemă foarte importantă. Ca trupă vrei să crești; nu aparțin acelei categorii de artiști care vor să cânte doar pentru fanii lor și care, în virtutea acestui fapt, rămân mereu la fel fără să aibă curajul să schimbe ceva în sound-ul care i-a făcut celebri. Provocarea este să faci muzică bună pentru o durată cât mai lungă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fii mereu la fel.
Sunt multe trupe care se repetă la nesfârș it și, pe termen scurt, poate să fie ga – ran ția unui succes, dar cele mai interesan – te trupe, în opinia mea, sunt trupele care se reinventează din când în când. Modul în care tinerii care ascultă acum „The Architect” descoperă apoi „Suds&Soda” e foarte important și îmbucurător pentru mine; „nemarketabil” înseamnă, de fapt, eclectic și eclectic a devenit un fel de trademark al trupei noastre.
TABU: Vantage Point e un album visceral și energic. Mult mai puțin nostalgic și elucubrant decât cele anterioare, dar amețitor prin ritm și atmosferă. Aceasta e direcția pe care vă doriți să mergeți? Una mai puțin ermetică?
dEUS: Ideea a fost să avem un album mai deschis, mai groovy, dar nu groovy în sensul de facil, există ceva profund în el, mai ales în versuri; dar, da, este diferit de cele anterioare, chiar și decât „Pocket Revolution”. Intenția a fost să fie ceva mai ușor și mai aproape de public.
TABU: Ați colaborat cu solista trupei The Knife, a cărei voce atipică dă melodiei un aer trepidant. Stilul dEUS e foarte diferit de indietronicul celor de la The Knife. Cum v-a venit ideea colaborării?
dEUS: S-a întâmplat foarte spontan; îmi plăcea foarte mult vocea ei și, la un moment dat, am scris un cântec care îmi amintea de Tricky și m-am gândit la ea. Am citit că ne place, fusese la un concert de-al nostru la Stockolm în 1999; colaborarea a urmat foarte ușor.
A venit la Brussel să cânte melodia. „Slow” este o piesă care-mi place foarte mult, iar Karin a adăugat o nouă dramă cântecului. Am mai cola borat până acum pe albumele anterioare, dar e prima dată când lucrăm cu trupe ca Elbow sau The Knife și sunt foarte mulțumit.
TABU: Cum vi se pare scena indie actuală? Există vreo trupă dintre cele lansate în ultimii 5-6 ani care vă place în mod deosebit?
dEUS: Am o problemă cu termenul „indie” în general. Tocmai am descoperit Midlake; cred că sunt din State; îmi plac pentru că au ceva din trupele din anii ’60 – ’70.
TABU: dEUS a trecut prin foarte multe schimbări de componență. Trei dintre foștii membri au, la rândul lor, trupe foarte interesante. Care a fost efectul acestor schimbări asupra direcției dEUS?
dEUS: Acum lucrăm în aceeași formulă în care am lucrat și la „Pocket Revolution”; suntem stabili și foarte complementari, toți venim cu idei, e mult mai distractiv, nu mai avem divergențe. Vrem să lansăm un nou album la anul și vrem să contribuim cu toții în aceeași măsură la crearea lui.
TABU: Am ales din discografia voastră două melodii foarte importante, de referință, am putea spune, cărora am dori foarte mult să le știm poveștile. „Nothing Really Ends”, piesa cu care ați făcut istorie și pe care publicul o adoră încă, și „Hotellounge”, o melodie foarte bună de pe primul vostru album.
dEUS: „Hottellounge” a fost scris împreună cu restul trupei; e o melodie foarte importantă pentru că a fost prima dată când am improvizat versurile și melodia deasupra acordurilor care fuseseră deja stabilite. Din păcate n-o mai cântăm în concerte, show-urile noastre sunt mult mai rock și energice acum. Ne place ca, din când în când, să reluăm piese vechi, dar ne-am schimbat puțin stilul.
Când cânți atât de mult live e mult mai amuzant ca atmosfera să fie destinsă și pozitivă, de aceea alegem cu grijă piesele pe care le cântăm. „Nothing Really Ends” este pe listă, o cântăm încă la toate concertele; am scris-o foarte repede, dintr-o dată; este o poveste despre dorul de ducă și despre nevoia de schimbare; am povestit o parte din mine în această piesă.
Eu sunt un spirit nomad; mama era norvegiancă, bunica unguroaică, deci am acest spirit în sânge și cred că piese ca „Instant Street”, „Serpentine” și „Nothing Really Ends” vorbesc toate despre nevoia fiecăruia dintre noi de a lăsa în spate o viață și a începe una nouă în cu totul altă parte.