Cel mai recent proiect editorial al revistei, DIALOG TABU, promovează bucuria întâlnirilor autentice dintre oameni. Într-o eră a distanțării sociale, conversațiile libere despre viață, cultură și pasiuni sunt o formă de apropiere umană pe care o considerăm mai mult decât necesară în aceste timpuri dificile. Astăzi vorbim despre metamorfozele teatrului din era digitală cu teatrologul Octavian Saiu.
La finele unui an care a reconfigurat harta culturală a lumii, i-am propus profesorului și criticului de teatru Octavian Saiu o conversație cu șapte teme despre lumea spectacolului de ieri și, mai ales, de astăzi. Imaginată ca un dialog ce pornește de la reinterpretarea unor titluri ale cărților sale, această serie de întrebări și răspunsuri s-a născut din nevoia de a reflecta asupra condiției fragile a teatrului. În cele ce urmează, vă invit să descoperiți două dintre ipostazele actuale ale fenomenului teatral: integrarea spectacolelor în dinamica mediului online și adaptarea învățământului tradițional la formatul digital.
Teatrul online și nebunia lumii
— De la directorii marilor festivaluri și până la cei care conduc teatrele de stat ori companiile independente, toată lumea se pare că a învățat, în ultimele luni de pandemie, lecția adaptării și și-a îndreptat atenția către singurul mediu de comunicare disponibil în prezent: cel virtual. Crezi că această soluție de moment va persista și după ce teatrele își vor redeschide porțile, iar eveniementele publice vor fi din nou posibile?
— Evident. Cum altfel? Șansa unei crize de orice fel este că ne constrânge să găsim soluții, iar sensul lor îi transcend contextul imediat. Dacă, în această perioadă, am putut intra în dialog de la depărtare unii cu ceilalți, am creat punți între lumi aflate la distanță, am învins inerția unui anume model de comunicare, atunci ar fi trist să nu păstrăm ceva din ceea ce a devenit posibil. Sigur, teatrul rămâne experiența întâlnirii fără granițe, însă discursul despre teatru, felul în care îi extindem prezența în sfera publică nu se mai pot restrânge la tiparele clasice ale sălilor de conferință, la vechea convenție a prelegerilor de aulă. Poate că unii încă visează nostalgic la lucrurile de mai dinainte, așa cum erau, cu rigiditatea unor mentalități și rutina unor metode, însă lumea s-a schimbat și teatrul o reflectă așa cum e. Deci, în mod cert, ne vom întoarce în sala de spectacol și ne vom bucura unii de ceilalți, însă vom vorbi din ce în ce mai mult despre scena din intimitatea propriului nostru spațiu casnic, vom renunța la morga unor manifestări pretențioase și vom integra universul online în cultura teatrală. Și mai e ceva… Dacă existența umană a căpătat noi dimensiuni grație interacțiunii online, dacă tehnologia digitală a ajuns să ne condiționeze gesturile cotidiene, teatrul nu-și poate permite să o ignore. Cine vrea să facă sau să vadă producții cu decoruri de mucava și costume reciclate din magazii prăfuite a încremenit într-o sensibilitate care riscă să transforme acesta artă în ceea ce opera și opereta sunt deja.
Teatrul e viu sau mort, iar ca să fie viu trebuie să respire același aer ca și noi, ca și lumea noastră plină de reperele hipermodernității.
OCTAVIAN SAIU
— Cu siguranță că majoritatea creatorilor de teatru, aflați în fața unei situații fără precedent, nu au putut reacționa imediat la sistemul de funcționare al noii paradigme. Știind totuși cât de conectat ești cu fenomenul teatral internațional, te-aș întreba dacă au existat spectacole adaptate constrângerilor din mediul online care merită atenția publicului și, de ce nu, chiar a criticilor.
— Ca profesie, critica de teatru este astăzi mai fragilă decât oricând, dacă se confundă cu ceea ce se numește cronică. Adică, dacă se afundă în propriul confort al judecății de la distanță despre artiști.
Critica este mult mai mult decât atât… Este un proces de înțelegere a artei cu valențe creative și putere de seducție. Este arta de a fi spectator, harul de a pătrunde misterul unui spectacol și puterea de a-i iubi pe cei care-l construiesc din carnea și din sufletele lor.
octavian saiu
Am primit de curând un mesaj de la un coleg din Finlanda, în fața căruia am rămas fără reacție: el se plângea nu de faptul că i-ar lipsi teatrul, ci de neputința de a-l comenta. Din unghiul lui, tot ce contează pentru a fi critic este actul de a emite verdicte. Mi-ar fi greu, imposibil să îl conving de inutilitatea acestei situări față de lumea scenei, de absurditatea convingerilor lui depășite. Astăzi, criticul de teatru este un partner al artiștilor, îi susține prin discursul său ireductibil la o coloană de gazetă, revărsat către zona dialogului, redefinit prin procesul de mediere publică, deschis către noile realități.
La cealaltă parte a întrebării, aș răspunde altfel. Există două tipuri de spectacole online. Majoritatea sunt un soi de teatru filmat, mai performant sau mai rudimentar, mai inspirat sau puțin inspirat, cu actori care joacă pe o scenă pentru un public imaginar. Au apărut, însă, și acele creații concepute special pentru un spectator așezat în fața unui ecran, un spectator conectat nu doar la vibrațiile emoției artistului, ci și la toți pixelii erei digitale. Asemenea opere de artă sunt rare, fiindcă riscul e imens. Însă ele vor marca istoria teatrului într-un timp atât de potrivnic, vor fi exemplele acelei paradigme a originalității de dincolo de mecanismele adaptării.
Un astfel de spectacol se numește Zoo Motel, creația unui artist american complex, Thaddeus Philipps: www.zoomotel.org Fiecare spectator este atras într-o poveste care îl implică, printr-un soi de interactivitate bine temperată, simplă, directă, autentică, organică și – mai ales – articulată în jurul a ceea ce înseamnă comunicarea prin Zoom. Zoo Motel este teatru, deși nu are nimic de-a face cu ritualul obișnuit al foaierului, al sălii și scenei.
— La polul opus al spectrului teatral, ai sesizat și derapaje, demersuri inconsistente sau adevărate compromisuri pe care anumiți artiști le-au făcut doar de dragul de a menține o legătură constantă cu publicul lor?
— Destule, însă poate ar fi mai nimerit să nu discutăm despre ele. Sunt și artiști care au înțeles că teatrul online înseamnă difuzarea unor înregistrări improvizate sau a unora de arhivă, de dragul de a fi văzuți. Efectul a fost exact pe dos: nimeni nu a avut răbdare să le urmărească, iar acest gest de respingere este indiciul unei desincronizări fatale între scenă, un anume tip de scenă, și lumea așa cum e ea, cu bune și cu rele, însă în continuă schimbare. Există și o formă de ipocrizie în întreaga poveste, fiindcă o artă amenințată din toate direcțiile nu se poate reinventa peste noapte, dar nici nu poate continua ca și când totul ar sta în loc. Cine pretinde că, văzut pe un ecran, un spectacol e la fel ca atunci când e savurat din penumbra unei săli? Însă nici un artist nu are dreptul de a ignora specificul comunicării online atunci când își invită publicul la un asemenea tip de întâlnire… Modelul rămâne Schaubühne, instituția berlineză care a oferit în mod constant producții noi, opere mai vechi, filme – toate potrivite experienței online.
— „Teatrul este întâlnirea între actor și spectator.” Ai invocat adesea atât în scrierile tale, cât și în interviuri ori conferințe, această definiție a teatrului, care-i aparține lui Grotowski. În plus, ai declarat că o consideri a fi „cea mai simplă și mai frumoasă cu putință”. La finalul primei teme a dialogului nostru, care face referire la volumul „Hamlet și nebunia lumii”, scris și publicat de tine la Editura Paideia, în 2014, îți propun un exercițiu de imaginație. Ce definiție crezi că ar fi oferit Grotowski teatrului online?
—E cea mai mare provocare… Grotowski a trăit într-un tărâm simbolic, departe de galaxia ecranelor și a tehnologiei. Definiția lui apare la sfârșitul unui proces de esențializare, ca ultimă revelație a ceea ce teatrul poate fi în înțelesul lui fundamental. În drumul său spre adevărul absolut al întâlnirii, Grotowski a eliminat tot ce putea fi dat deoparte. Așa cum o face astăzi Jarosław Fret, singurul artist ce poate fi considerat continuatorul acelorași căutări, traduse în sensibilitatea unei alte epoci. Însă până și Fret a ajuns să conceapă o experiență teatrală online, forțat de… nebunia lumii cuprise de frică și izolare. Exemplul lui e emblematic pentru ceea ce teatrul conține în ADN-ul lui: puterea de adaptare la realitate, mai presus de datoria de a o oglindi. Din perspectiva lui antropologică de atunci, Grotowski nu ar fi avut cum să contemple ideea de teatru online, darămite să-i mai acorde și o definiție pertinentă. Astăzi, însă, trăim cu toții în alte conjuncturi existențiale, iar scena noastră iubită nu e doar scândura din spatele unei cortine, e și un spatiu imaginar pe care proiectăm aventura propriei teatralități. Iată de ce teatrul online e esențial, fiindcă ne ajută să ne închipuim ceea ce pleacă de la real, dar îl depășește. Neuroștiința a reușit să clarifice măcar o parte din ceea ce numim imaginație și să demonstreze că fenomenul acesta complex de care suntem numai noi, oamenii, capabili e bazat în mod clar pe realitate și totuși merge mult dincolo de ea.
„Întâlnirea” lui Grotowski ar fi un eșec lamentabil, dacă nu s-ar înfiripa din corp, din prezență, din privire, însă, mai presus de toate, din imaginație. Teatrul e vis.
octavian saiu
În căutarea studentului pierdut
— Vocația de teatrolog se află în strânsă legătură cu aceea de pedagog. Precum mulți dintre colegii tăi, ai îmbrățișat și cariera de profesor de teatru, predând atât la universitățile din țară, cât și la cele din străinătate. M-ar interesa să aflu ce s-a schimbat în relația cu propriii tăi studenți odată ce cursurile au început să se desfășoare exclusiv online.
— Când a început criza, eram la Hong Kong și predam unor grupe de o sută și ceva de studenți. Situația era tensionată într-un alt plan, fiindcă textura societății era împărțită, iar conflictele de stradă atinseseră un punct culminant puțin înainte. Campusurile deveniseră… câmpuri de bătălie. Energia „întâlnirii” nu era tocmai ideală, din motive greu de descris, însă suficient de clare pentru a fi percepute și conștientizate. Așa că trecerea la online a fost o încercare și o eliberare, deopotrivă. În pofida unor stângăcii, a unui nefiresc al interacțiunii, am constatat că predatul online oferă avantaje remarcabile pentru cursurile teoretice: studenții se concentrează mai bine, dar sunt și mai relaxați, fiindcă se simt acasă – la propriu și la figurat. Examenele pot fi, și ele, mai puțin convenționale. Se naște o surprinzătoare fluiditate a dialogului, care devine teatral împotriva tuturor piedicilor. Mesajul își învinge mediul, iar ceea ce merită transmis într-o sală de curs nu doar ca informație, dar ca gând esențial și abordare de substanță, poate fi comunicat și prin Skype sau Zoom. E valabil și în cazul modelului pedagogic al istoriei și teoriei teatrului, și în sfera amplă a dezbaterilor, a conferințelor la care – dintr-odată – are oricine acces. Există ceva profund democratic în această agoră a internetului, ceva ce poate foarte lesne degenera în anarhie sau, din contra, poate deveni climatul fertil al schimbului de idei și fluxului de emoții.
Depinde de noi, de profesori și de studenți, ce sens îi acordăm. Însă premisele sunt demne de încredere, iar cursurile și seminariile online pot fi adevărate bucurii ale spiritului.
OCTAVIAN SAIU
— „Spațiul teatral, pentru a fi pătruns, trebuie trăit.” spuneai în primul tău volum, „În căutarea spațiului pierdut”, publicat la editura Nemira în 2008. În ce măsură crezi că va fi afectată tânăra generație de creatori de teatru care a fost privată de experiența reală a unei vieți studențești? Vorbesc, în special, despre studenții la regie, scenografie și actorie care nu s-au întâlnit cu experimentul teatral concret, cu latura practică a meseriei pe care urmează să o profeseze și care joacă un rol fundamental în dezvoltarea lor profesională și chiar umană.
— E un aspect cât se poate de complicat. De la medicină până la teatru, învățământul cu o componentă practică a fost dat peste cap. Însă, spre deosebire de medicină, teatrul se poate învăța și printr-un recurs la introspecție, printr-o cale către sine. Școala nu e doar locul unde niște profesori cu sau fără experiență practică îi învață pe niște studenți cum se face teatru în mod practic. E un spațiu de autodescoperire, un laborator alchimic în care oamenii tineri își găsesc vocația numai după ce se înțeleg pe ei înșiși. Într-adevăr, experiența teatrului online devine mai puțin urgentă, prin comparație cu tot ce presupune a învăța să faci teatru prin cursuri online. Însă, așa cum spuneam mai devreme, forța unui mesaj, esența unor valori pedagogice, energia comuniunii de care învățământul teatral depinde pot reverbera și prin răceala acestui mediu de comunicare.
Când am fost invitat să marchez prin două conferințe premiera lui Silviu Purcarete de la Tokyo Metropolitan Theatre cu Visul unei nopți de vară, știam că el a creat acel spectacol mai mult prin Zoom. Însă nu s-a simțit. Când am vizionat o producție a unor studenți din SUA, știam că a fost facută de la distanță. Dar nu a contat. Teatrul înseamnă dialog viu, pe viu. Pedagogia artistică nu poate fi lipsită de aceeași componentă a întâlnirii imediate, adică non-mediate. Totuși, în fața unei situații limită, deznădejdea nu e un răspuns. Iar speranța se naște, de cele mai multe ori, dintr-un gest, nu doar dintr-un gând. Gestul unui profesor de a transmite un mesaj. Gestul unor studenți de a-l urma într-o călătorie, plonjând în necunoscut. E trist că anumite persoane vor să rămână, și cu teatrul, și cu școala, în aceeași zonă de confort de mai înainte, așteptând ca lumea să le recunoască meritul de a exista.
Cine nu se schimbă măcar un pic, cine nu își asumă riscul acelei schimbări și tânjește ca lucrurile să revină la ceea ce erau, își anulează perspectiva de a deveni altceva, altcumva, într-o nouă epocă a teatrului și a școlii de teatru. Pentru unii, ea deja a început.
OCTAVIAN SAIU
OCTAVIAN SAIU este profesor, cercetător şi critic de teatru. Are un doctorat în studii teatrale şi unul în literatură comparată. Predă la universităţi din România, Noua Zeelandă, Hong Kong, China, Japonia şi Portugalia şi a fost de două ori Visiting Fellow la University of London. A susţinut conferinţe şi master-class-uri la alte universităţi din Europa, Asia, Africa, Orientul Mijlociu, precum şi la Institutul Grotowski. A fost Moderatorul Conferinţelor „Beckett at the Festival” din cadrul Programului Oficial al Festivalului Internaţional de la Edinburgh şi a moderat şi a susţinut conferinţe la Olimpiada Teatrelor de la Wrocław – Capitală culturală europeană 2016 şi de la Toga, Japonia, 2019. Din 2004 este moderatorul Conferinţelor Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Este consultant al mai multor festivaluri din lume, Secretar General Adjunct al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) şi Preşedinte al Secţiei Române AICT – Teatrologie.
Articolele şi studiile sale au apărut în numeroase publicaţii naţionale şi internaţionale. Este autorul volumelor: În căutarea spaţiului pierdut (Nemira, 2008) / In Search of Lost Space (UNATC Press, 2010), Beckett. Pur şi simplu (Paideia, 2009), Fedra, de la Euripide la Racine, de la Seneca la Sarah Kane (Paralela 45, 2010), Ionescu/Ionesco: un veac de ambiguitate (Paideia, 2011), Posteritatea absurdului (Paideia, 2012), Teatrul e vis (Paideia, 2013), Hamlet şi nebunia lumii (Paideia, 2014) / Hamlet and the Madness of the World (Editura ICR, 2016), Lecţia, o meditaţie cu şapte teme (Nemira, 2015), Teatrul la persoana I (Nemira, 2016), Clipa ca imagine: teatru şi fotografie (Nemira (2017), Efectul Tartuffe: fascinaţia teatrală a imposturii (Paideia, 2018) A primit Premiul Criticii pentru carte de teatru în 2010 şi Premiul UNITER pentru Critică de Teatru în 2013. În 2020, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, Preşedintele României i-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler.