Cel mai recent proiect editorial al revistei, DIALOG TABU, promovează bucuria întâlnirilor autentice dintre oameni. Într-o eră a distanțării sociale, conversațiile libere despre viață, cultură și pasiuni sunt o formă de apropiere umană pe care o considerăm mai mult decât necesară în aceste timpuri dificile. Astăzi vorbim cu actrița Marina Palii despre cele mai relevante experiențe profesionale care i-au marcat destinul în lumea teatrului și a cinematografiei.
Într-o după-amiază rece de ianuarie m-am întâlnit cu Marina la o cafea să povestim despre cea mai recentă realizare a ei, petrecută pe timp de pandemie: participarea la prestigiosul program internațional Berlinale Talents 2021, care adună anual în jur de 200 de cineaști din întreaga lume la o serie de întâlniri și ateliere dedicate filmului.
Am stat la discuții ore în șir, vorbind despre diferențele și asemănările dintre lumea teatrului și a cinematografiei, așa cum le vede ea acum, la început de carieră. Am depănat amintiri legate de experiențele noastre comune din perioada facultății și de la workshopul susținut de Jarosław Fret, directorul Institutului Grotowski, ajungând la concluzia că pentru a evolua ca artist nu trebuie să încetezi niciodată să înveți și să experimentezi lucruri noi.
De la spectacolele jucate pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad și până la experiența de a interpreta rolul Olgăi în filmul Malmkrog, în regia lui Cristi Puiu, Marina mi-a demonstrat încă o dată că pasiunea, disciplina, respectul față de meserie și de oamenii alături de care lucrezi, precum și puterea de a învăța din greșeli și de a rămâne onest în relația cu propria persoană reprezintă adevărata cheie a succesului chiar și într-o societate lichidă.
Dialogul de față este o sinteză a acelei întâlniri de la începutul anului, în care am avut șansa să o descopăr nu numai ca actriță, ci și ca pe o femeie puternică, îndrăzneață, încrezătoare, curioasă și iremediabil îndrăgostită de teatru și film.
— Pe 27 martie a fost Ziua Mondială a Teatrului. În realitatea ceva mai normală dinaintea pandemiei, probabil că ai fi sărbătorit această zi alături de colegii tăi de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, jucând pe scenă și bucurându-te de aplauzele unui public real. Cum vremurile sunt încă potrivnice lumii teatrului, aș vrea să încep dialogul nostru făcând apel la memorie. Așadar, te-aș ruga să-mi povestești o amintire legată de universul spectacolului care te-a marcat într-un sens profund.
— Până acum, pot vorbi, mai degrabă, de un colaj de experiențe din diverse spectacole decât de o singură amintire care să mă fi zguduit în acel sens profund-profund.
Am încercat să iau tot ce-i mai bun din fiecare experiență, dar mai ales din greșeli.
MARINA PALII
Nu mi-a ieșit tot timpul, m-am dat cu capul de gard destul până să ajung să formulez asta pe un ton atât de înțelept. Debutul m-a marcat profund cu siguranță, în primul rând pentru că a fost… debutul. Vorbesc de spectacolul 8 femei de la Teatrul Nottara, la care am repetat în anul III de licență. Cu toate acestea, o să relatez o amintire recentă de la Arad, din ultimul spectacol la care am repetat, și anume din Școala și familia în regia lui Cristian Ban, pentru că acolo am găsit în sfârșit libertatea în comedie. Am fost norocoși la Arad, incidența a fost mică din decembrie până în februarie, am apucat să-l jucăm de vreo 4 ori. Cristi a avut încredere în mine și asta mi-a dat aripi. Aveam un monolog la finalul spectacolului pe care l-am scris folosind fragmente din articole politice d-ale lui Caragiale. Și din improvizație, lăsând la o parte orice frică de ridicol, m-am lăsat inspirată de tonul oratoric al lui Vadim Tudor și al altor figuri politice extrem de vocale din ultima perioadă. E, în timpul primei reprezentații, pe parcursul monologului, am simțit cum lăcrimez necontrolat de la lumina reflectoarelor. Nu mi se întâmplase asta în timpul repetițiilor. Și atunci râsul din sală a început să se audă mai tare, pe mine mă bușea râsul în timp ce mă uitam la colegii care nu înțelegeau ce se întâmplă și îi bușea și pe ei râsul și, încercând să-mi controlez aceste umori neașteptate, am început să plâng pe monolog pe bune. Și de acolo m-am dus cu toată încrederea așa cum am simțit. Și m-am simțit Cicero, Șoșoacă și Olguța Vasilescu, toți la un loc.
— Cu siguranță că mulți dintre cei care urmează o carieră în actorie pornesc pe acest drum dintr-o fascinanție față de teatru, fie că vorbim de emoția autentică de a fi pe scenă, parte dintr-o poveste căreia îi dai naștere în timp real, sau de bucuria descoperirii unui nou rol, a unui personaj provocator în timpul repetițiilor. Aș vrea să știu, în cazul tău, ce te-a determinat să devii actriță?
— Nu văzusem niciun spectacol de teatru înainte să vin în România, la 16 ani, dintr-un orășel mic din Republica Moldova. Până când, din clasa a zecea până într-a douășpea, am început să fiu voluntară la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Știam rusa, mă ocupam de companiile de teatru din Rusia și Ucraina pe durata participării lor în festival. Traduceam pe la tot felul de conferințe. Eram ca Alice într-o minunată lume nouă. Vedeam și absorbeam tot ce se putea vedea. Ulterior am avut și câteva colaborări cu Teatrul Național „Radu Stanca” pe partea de traducere. Și gata. Nu am mai scăpat de acel frison.
— Am fost colege de generație la UNATC, dar întâlnirea dintre noi două s-a produs, mai degrabă, la sfârșitul facultății, când am participat împreună la un atelier susținut, în cadrul Festivalului Undercloud, de Jarosław Fret, directorul Institutului Grotowski, pe care tu ai avut șansa să-l cunoști mult mai bine decât mine, lucrând cu el chiar în Polonia. Ulterior, am discutat despre importanța de a te dezvolta ca actor prin intermediul diverselor workshopuri și întâlniri cu practicieni diverși din lumea teatrului, cu tehnici și metode diverse de a aborda un rol, un personaj. Care au fost cele mai relevante experiențe de acest gen la care ai luat parte și cu ce ai rămas de pe urma lor?
— Pentru mine fiecare participare la aceste ateliere este un remediu foarte bun împotriva autosuficienței. Sunt și o persoană căreia lenea îi dă târcoale destul de des. Știu asta și de aceea caut să învăț cât mai mult. Nu am avut cum să le învăț pe toate în facultate. Mulți studenți, puține ore, o programă școlară care lasă de dorit. Și la câte sunt de învățat pe lumea asta, nu-mi ajunge o singură viață. Pe Jarosław Fret, împreună cu actorii de la Institutul Grotowski, i-am cunoscut la Sibiu, în timpul festivalului, când eram anul doi la Limbi Străine. Au venit cu un spectacol, iar eu eram traducătoarea lor. Și în anul trei, când am prins o bursă Erasmus în Polonia, am plecat în Wrocław, pentru că acolo aveau sediul. Reluând legătura cu ei, am făcut voluntariat la Institutul Grotowski și așa am avut ocazia să asist și la câteva ateliere de mișcare, de expresie vocală, după unele exerciții pe care le făcea și Grotowski cu trupa lui. O altă experiență care m-a ajutat mult pentru film au fost atelierele Mihaelei Sîrbu care însumau o serie de exerciții pe metoda Meisner. Sper să le mai facă că m-am lenevit anul ăsta.
De la sfârșitul anului doi de facultate, în calitate de colaborator, timp de patru ediții la rând, am participat la laboratoarele de teatru DENS, organizate de Teatrul Nottara, în care trebuia să construim de la zero un spectacol în cinci zile cu ce găseam prin teatru. Este un tip de lucru foarte intens în care te poți elibera de toate clișeele. Practic, reînveți sau înveți să fii adevărat pe scenă.
În timpul participării la Sarajevo și la Berlinale Talents am avut ocazia să lucrez pe metoda Aleksander Technique. Bine, a fost, de fapt, mai mult o introducere. E o metodă de eliberare a tensiunilor din corp folosind diverse exerciții de mișcare și de respirație. O metodă care îmbină elementele mai multor tehnici de actorie, care te ajută să abordezi textul prin respirația potrivită, prin atitudinea potrivită, prin poziția corectă a corpului. Și ar mai fi de zis, dar o să mă opresc la astea, deocamdată. Am prins și eu din zbor cât am putut.
E nevoie de ani de zile de studiu constant pentru a stăpâni o tehnică cu adevărat.
MARINA PALII
— Cariera ta de actriță nu se rezumă doar la sfera artei spectacolului. Ai debutat și în film, ai avut parte de întâlniri cu regizori precum Emmanuel Bourdieu și Cristi Puiu, ai jucat și în producții străine, ai fost selectată și la Berlinale Talents în această primăvară. Care sunt marile provocări pe care ți le oferă filmul și pe care nu le regăsești și pe scenă?
— La film, ce faci rămâne și după ce mori. Și aia e. Conștientizarea acestui lucru mă face să fiu mai atentă, mai nuanțată. La început, presiunea asta mă panica. Treptat, am învățat să mă controlez mai bine. Sunt multe de zis și nu știu neapărat cum să le formulez, că nu-mi place să teoretizez. Dar o să zic așa, pe scurt: nicăieri nu poți trișa.
Minciuna se simte și pe ecran, și pe scenă.
marina palii
Chiar și atunci când trebuie să mă uit la un punct X, în loc să privesc partenerul în ochi, trebuie să fiu adevărată. Asta e, poate, cea mai mare provocare pentru mine în film. Să am o relație cu un X desenat și să ajung în semn cu o precizie matematică, să fiu autentică integrând toate aceste elemente tehnice într-un mod organic. O altă provocare este să dau randament de la prima dublă.
— Ce te-a învățat experiența lucrului la filmul Malmkrog și, mai ales, care au fost „lecțiile” pe care le-ai primit de la regizorul Cristi Puiu?
— Malmkrog a fost debutul meu în film, ceea ce înseamnă că am învățat totul practic de la zero. Nu făcusem cursuri de film în facultate, iar acele exerciții de lucru asupra personajului cu care eram obișnuiți la clasa de actorie de teatru, aici nu se mai aplicau. Ba chiar m-au încurcat. Ce m-a învățat experiența lucrului cu Cristi? Că nu există nu pot.
Pentru a da randament, tratamentul preferențial poate încurca. Eu am ajuns ultima pe set, filmam cot la cot cu nativii francezi. Faptul că nu m-a menajat, deși atunci simțeam că era nedrept pe alocuri, m-a ajutat enorm. Mi-am dat seama de asta abia la finalul filmărilor. Așa am învățat să îmi antrenez rezistența psihică.
Autenticitatea vine dintr-o prezență și o atenție asupra celuilalt, nu dintr-o delectare cu propria performanță. Degeaba ai talent, dacă nu ai caracter. Începi să înveți abia atunci când încetezi să te minți și îți recunoști neștiința. Nu trebuie să vrei să fii drăguță cu toată lumea de pe set, trebuie să îți vezi de treaba ta. Și Cristi are dreptate, nu voi putea să mulțumesc niciodată pe toată lumea.
Respectul meu pentru munca celorlalți este să îmi fac eu treaba cât pot de bine.
MARINA PALII
— La începutul lunii martie, ai urmat workshopurile online din cadrul Berlinale Talents 2021, despre care ai povestit pe larg în interviul tău de la Radio Guerilla. Ce oportunități îți oferă participarea la un eveniment de o asemenea anvergură internațională?
— Cred că selecția la un astfel de eveniment îți oferă, în primul rând, o validare a unui potențial care merită luat în seamă. Și sunt minunate aceste întâlniri, acest networking cu cineaști din toată lumea, dar, până la urmă, pentru mine ca actriță acest potențial este validat cel mai bine prin invitația la casting. Aștept cu mare drag să apară castinguri la care să mă pot înscrie. În același timp, încerc să mă orientez și în afară, atât cât se poate în condițiile date.
— Dacă ar fi să ai șansa de a juca în spectacolul sau filmul ideal, cum ar arăta acesta și ce rol ai interpreta?
— Nu cred că există vreun proiect ideal. Dacă ar fi totuși să-mi doresc ceva, în teatru și în film, este să lucrez pe un text bun cu un regizor care știe ce vrea sau poate nu știe neapărat ce vrea, dar știe unde vrea să ajungă. Nu contează rolul, contează să nu fie o șușă și să fie remunerat corespunzător.
— Care sunt, după tine, subiectele TABU din teatrul și filmul românesc?
— Lipsa unor reforme legislative cu privire la reorganizarea sistemului teatral românesc, închiderea teatrelor și a cinematografelor, solidaritatea aparentă între actori, salariile bugetarilor versus indemnizațiile independenților, cine și pe cât muncește, lipsa unei reforme în programa școlară și a unor modernizări adaptate nevoilor de piață, traficul de influență și abuzul în serviciu practicate de consiliile locale, în raport cu teatrele aflate în subordinea lor, lipsa de transparență la concursurile de angajare, mișcarea #metoo în România și cercul vicios al tăcerii în schimbul unor beneficii, un cerc vicios care se creează încă din facultate.
— În încheierea dialogului nostru, sunt curioasă ce sfaturi i-ai oferi unei tinere care aspiră să devină actriță.
— Nu mă pricep la sfaturi, dar poate o ajută David Mamet să înțeleagă mai bine. Cartea se numește True and False: Heresy and Common Sense for the Actor. O găsește pe Amazon. Mi-a fost și mie recomandată când abia intrasem la facultate și m-a ajutat. Și dacă totuși alege acest drum și dorește să-l parcurgă onest, cred că o va ajuta să se înarmeze cu multă răbdare, rezistență la eșecuri și la nedreptăți. Trebuie să fie cât mai adevărată în tot ceea ce face și poate va reuși.
