În urmă cu 15 ani, în timp ce în America grunge-ul își trăia ultimele clipe, iar cultul lui Kurt Cobain abia se năștea, în Marea Britanie aflată încă sub influența nefastă a conservatorilor lui Maggie Thatcher, apăreau câteva trupe care aveau să genereze cea mai importantă mișcare muzicală și de ce nu, culturală, de la The Beatles încoace: britpop-ul.
Starurile indiscutabile ale acestui curent, Pulp, Blur, Suede și Oasis au reușit în doar câțiva ani să producă niște albume a căror popularitate a egalat-o și uneori chiar a depășit-o pe cea a unor somități precum David Bowie, Morrissey sau The Clash. Însă dintre toate, doar trupa fraților Gallagher a reușit să reziste dincolo de epocă.
În timp ce Suede și Pulp s-au reorientat către pop, iar Blur către electronică pentru ca, în final, toate trei să se desființeze, Oasis au reușit să-și mențină constantă popularitatea făcând același rock n’roll nepretențios, machist și arogant care, cumva, a reușit să convingă.
Evident că în povestea acestui succes nostalgia are un rol foarte important, primele două albume, „Definetely Maybe“ din 1994 și „What’s The Story“ („Morning Glory“) din 1995 fiind votate chiar și în 2007 de către un public care probabil că nu mai are de mult 20 de ani, în topul celor mai bune albume făcute vreodată în UK. În urmă cu câteva săptămâni, Oasis au lansat „Dig Out Your Soul“, cel de-al șaptelea album din cariera de aproape 17 ani a trupei.
Din echipa care a participat la clasicele discuri menționate mai sus, astăzi mai fac parte doar Liam și Noel Gallagher, ambii la fel de siguri de talentul și muzica lor, la fel de agresivi și working-class deși acum locuiesc în case de milioane de lire și conduc mașini de sute de mii. Albumul nu e nici cel mai slab, dar nici cel mai bun pe care Oasis l-a făcut vreodată.
În mare, respectă rețeta care a funcționat aproape de fiecare dată: piese din maxim patru acorduri, simple, accesibile și generatoare de adrenalină („The Shock Of The Lightning“ și „Bag It Up“) și foarte rar, experimentale și pretențioase („To Be Where There’s Life“ sau „Ain’t Got Nothin’“).
Cu toate astea s-a vândut în câteva zeci de mii de exemplare doar în prima săptămână de la lansare, iar biletele pentru turneul de susținere a albumului s-au epuizat în doar câteva minute. Prin niște tertipuri jenante și la un preț obscen, am reușit să obțin bilete la unul dintre cele două concerte pe care trupa le-a susținut pe Wembley Arena din Londra.
Åži abia atunci am înțeles. Vreme de mai bine de două ore, 15 mii de oameni cei mai mulți dintre ei probabil fiind la școala generală când Oasis lansau Wonderwall, dar și oameni aflați aproape de 40 de ani au cântat frenetic alături de Liam care, în anumite momente ale show-ului, putea foarte bine să nici nu fie pe scenă.
Åžtiu, e puțin jenant să te lași impresionat de un așa aspect, însă un astfel de live și un astfel de public nu au cum să te lase indiferent chiar dacă e mai mult decât evident că Oasis sunt niște maeștrii ai refrenelor facile și ai rock n’roll-ului de pub. Ce te faci însă când miile de oameni care cântă transfigurați „Don’t Look Back In Anger“ la finalul concertului nu dau doi bani pe astfel de judecăți de valoare?
Oasis, deși încearcă, nu sunt The Beatles și nu vor fi niciodată. La fel cum nu sunt și nu vor fi niciodată niște mari muzicieni. Sunt doar o fantastică trupă rock pe care lumea o place și o susține de ani de zile. Åži până la urmă, ăsta e singurul lucru care contează.