De Monica Tănăsoiu
Eu sunt Monica. Am 28 de ani, împărțiți în copilărie, studii și muncă. Partea cu munca durează de 10 ani. Acum sunt Client Service Director într-o agenție de publicitate; am memorie bună, dar tot nu știu cum am ajuns aici. De fapt, amintirile drumului pe care l-am parcurs sunt vagi.
Am visat întotdeauna în pași mici. Întîi am visat să-mi găsesc o facultate care să-mi placă. Nu erau multe condiții de îndeplinit: să-mi fie ușor s-o fac, să folosească una din înclinațiile mele (scrisul), să nu dureze mai mult de patru ani și să nu conțină matematică. Apoi am visat să intru la ea. După care am visat să-mi găsesc un job cît mai repede. Åži apoi am visat să-l schimb cu altceva.
În 1999, Facultatea de Jurnalism și Åžtiințele Comunicării din București avea nouă concurenți pe un loc. Am învins opt necunoscuți ca să intru. Dacă aș mărturisi cuiva că mă pătrunsese flacăra jurnalismului cu standarde, aș minți cu nerușinare. Nu depistasem nici un fel de flacără, în afara unei plăceri normale de a cunoaște colegii de grupă și de a vedea cu ce se mănîncă teoria. N-oi fi avut flacără, dar aveam entuziasm și o voință pe care acum nu știu unde am rătăcit-o.
Locuiam la trei trasee de autobuz distanță de facultate și în fiecare zi biruiam nenumărați kilometri în aglomerații infernale ca să ajung la cursuri. Stăteam la bilbiotecă și conspectam. Făceam proiecte. Trăgeam cursuri la xerox. Le învățam, apoi xeroxam altele. După șase luni am început să mă dau de ceasul morții că trebuie să-mi găsesc o slujbă. Mă temeam că stând patru ani în școală n-o să mă mai angajeze nimeni când ies.
Åži slujbă am căpătat: redactor în televiziune. Redactorul redactează, iar în televiziune, începe prin a rescrie: materiale de la agențiile de presă, schițe mîzgălite de vreun reporter grăbit, materiale de prin teritoriu și diverse linii de text care mai apar peste imagine. Mai întîi, am fost redactor de noapte. Seara, la oră 8, colegii de facultate se duceau în bar sau prin cămine. Eu plecam la muncă. La 8 dimineața, aceiași colegi deschideau ochii sau scoteau mapa de cursuri. Eu mă tîram spre casă, ca să mă prăbușesc în pat.
Mai mergeam și pe teren, unde reușeam să încurc magistral cîte un borcan-două. N-am să uit niciodată cum am plecat să filmez un subiect intitulat „Viața de noapte la metrou”. O știre bună – așa învățasem la facultate – conține multă noutate, neobișnuit și evenimente care nu se repetă. Eu mă duceam să filmez o știre despre faptul că la metroul bucureștean se lucrează în fiecare noapte, de cînd s-a construit. Toți inginerii de tură s-au aliniat frumos, la dispeceratul din Eroilor, unde m-au primit după ora închiderii și m-au pregătit pentru vizita de lucru. S-au uitat cu milă la sandalele mele cu toc de 12 cm.
– Domnișoară, cu astea vreți să intrați în tunel?
– Da’ ce-are?
Mi-au dat o pereche de bocanci. M-au instalat confortabil pe o drezină din goana căreia rugam operatorul să filmeze imagini pentru ilustrație. Un cadru de colo, trei de dincolo, ah, iată și bușoanele de-acolo, poți să le filmezi?, tăierea asta de șină și înlocuirea ei, te rog, că e spectaculoasă, uite, ia-i și pe ăia care se odihnesc lîngă macaz… Cînd am ajuns la momentul interviurilor, îndelung pregătit de toți inginerii care se voiau dați la TV, operatorul m-a tras de mînecă:
– Vezi că eu de două minute filmez în gol. Nu mai ai bandă.
– Cum să n-am? Am filmat doar 30 de minute!!!
– Atit are o casetă Beta: 30 de minute.
Praf s-a făcut impresia mea cum că TOATE casetele au trei ore, exact ca alea pe care le vedea la video, cînd eram copii. Cînd am reușit să respir din nou, l-am anunțat pe inginerul-șef că am primit un telefon „UR-GENT!!”, care mă chemă la redacție, deci să mă ducă cu drezina de unde m-a luat și să-mi dea drumul să plec.
– Domnișoară, aici, sub pămînt, NU AVEÅ¢I SEMNAL.
Totuși m-a dus înapoi și mi-a strîns mîna amabil. În dimineața respectivă, am difuzat un material monumental, făcut doar din ilustrație, care anunța că… la Metrou se lucrează negreșit la întreținerea lui.
După alte 6 luni am fost promovată. Tot redactor, dar la lumina zilei. Nu m-a ținut mult: încă 6 luni. Munceam, dar făceam bucătărie: curățam subiecte și texte ca să le arunc în marea ciorbă a jurnalului de știri. Între timp, excursiile cu trei autobuze spre facultate se răriseră teribil, iar sesiunile îmi dădeau astenie. În anul II, facultatea de jurnalism se stransformase sec, în încă doi ani care trebuie bifați. Åži acum mă întreb dacă nu cumva am pierdut o pasiune pe care, de fapt, n-o avusesem niciodată.
Cert este că lucram fără să-mi dau seama la producția celui de-al patrulea vis: să schimb slujba actuală. Åži așa am ajuns să vreau în publicitate. Prin 2000-2001, publicitatea era the new black. Nimic nu strălucea și nu seducea mai tare decît advertisingul, la vremea respectivă dezbrăcat de stângăciile începutului și cantonat într-o arie rezonabilă de cool și aspirațional. După o slujbă tranzitorie în cercetarea de piață, am reușit să pun piciorul și pe această treaptă: angajarea într-o agenție de publicitate. Acolo am stat 8 luni. După care am plecat în alta. Între timp, mi-am dat licența. Åži m-am mai mutat o dată, la încă o agenție. În afară orelor de birou, eram o fată brunetă, plinuță, cu ochelari, și un jurnalist teoretic, pe care nu-l certifica decît o bucată de hîrtie. Nu mai aveam vreme să mă uit înapoi, să văd de ce visele mele n-au mers în linie dreaptă. Eram prea ocupată să descopăr farmecul muncii timp de 14 ore zilnic.
Apoi am fost ocupată să urc cîte o poziție la fiecare evaluare anuală. După fiecare, mă ocupam s-o mențin. S-o depășesc. Să mai ocup încă o treaptă, mai sus ca cea dinaintea ei. De facultate mi-am amintit acum șase luni, cînd am devenit manager de departament și-am avut nevoie de diploma de licență în original pentru niște acte la Camera de Muncă. A trebui să mă duc s-o ridic de la facultate. A fost o zi contra cronometru, așa că am amînat pe mai tîrziu emoțiile reîntilnirii cu spațiul academic. Mi-am spus că după ce se termină ședința la care mă grăbeam să mă întorc, o să ies să fumez o țigară și să savurez momentul, din amintirile pe care le stocam de zor în timp ce alergam pe coridoare către bibliotecă – enervant de plină de studenții care se înscriau pentru licență.
Am luat hîrtia și-am ieșit. Am revenit în agenție, am terminat ședința, dar am fost ocupată. Nu m-am mai gîndit la cum ar fi trebuit să mă simt – dacă aș fi avut timp să mă gîndesc la asta – cînd am ajuns înapoi prin facultate.
Au trecut cinci ani de când am absolvit facultatea. Acum locuiesc la 15 minute de muncă, pe care le petrec plăcut în mașină, cu aer condiționat vara și căldurică iarna. Conspectez doar punctele diverselor întîlniri de afaceri, dacă e cazul. Singurul lucru xeroxat recent e buletinul, că-mi trebuia o copie, iar proiecte nu mai fac, ci le coordonez, împreună cu oamenii din subordinea mea. N-am mai schimbat nici un loc de muncă. Am două pisici – aceleași din facultate –, un prieten – altul decât cel din facultate –, și o viață relativ netedă. Ca lama unui cuțit în comparație cu cea a fierăstrăului din anii studențești.
Povestind toate lucrurile astea, realizez nu că am pierdut niște amintiri, ci că am pierdut un traseu. Nu regret cotitura; și acum, tot la fel aș face-o. Regret doar faptul că a durat zece ani ca să-mi găsesc timp pentru această retrospectivă. O fi bine, o fi rău? Ce știu cu siguranță este că niciodată nu voi mai avea puterea să schimb trei autobuze pînă la destinație.