Anca Nistoroiu, Craiova
Åžtiu sigur că vreau să plec în București. Aș fi ipocrită să spun că nu sunt oportunități și în Craiova, cel puțin în anumite segmente, dar mi se pare mult mai atractivă capitala. Bucureștiul e mult mai obositor, mult mai mare, mult mai poluat, mult mai nevrotic, dar e frumos, mie îmi place.
Jurnalismul e pasiunea mea, iar în provincie e mult mai greu, aproape imposibil, să faci această meserie la același nivel. Îmi plac agitația dintr-o redacție, răsturnările de situație, neprevăzutul, momentele în care trebuie să improvizezi sau să iei decizii. E greu, dar cel puțin faci ceva de care n-o să te plictisești niciodată.
Eu nu aș dori să transform plăcerea într-un job. Cred că ai nevoie de libertate, de acel avânt de la început, de o doză de entuziasm, care se pierd dacă se transformă totul într-un serviciu cu program fix de unde îți iei leafa și atât. Până la urmă te plafonezi dacă trăiești într-o industrie în care jurnalistul, cum zicea Cristian Tudor Popescu, devine un prestator de servicii, iar munca sa un produs. La alte meserii nu e nici o problemă, dar la jurnalism nu e ok.
Cel puțin nu așa aș vrea să fac eu jurnalism.
Ioana Constantin, București
Pe la vreo cinci ani îmi doream să devin pictoriță și îmi amintesc că înșirasem peste tot prin casa bunicii hârtii cu desene. Cu timpul am înțeles că nu am talent și am renunțat să mai desenez. Pe la vreo nouă ani îmi închipuiam că aș putea deveni campioană mondială la tenis de masă, așa că mă antrenam zilnic. Paralel, visam să devin prezentatoare TV, șahistă și avocată (pasiunea pentru avocatură mi-o insuflaseră ai mei). Poate asta e și frumusețea copiilor: că ei își pot dori cât și cum vor.
Mi-ar plăcea să mă implic strâns în campanii de ajutorare a copiilor cu Sindrom Down (fiindcă s-a întâmplat să cunosc un astfel de copil când eram foarte mică) și a bătrânilor ajunși peste noapte în azile de bătrâni din vina propriilor copii. Totodată mi-ar plăcea să am cândva o carte a mea, și o mulțime de proiecte sociale.
Până atunci, mă gândesc tot mai serios să plec din țară. Aș vrea, înainte de a porni la drum într-un anumit domeniu, să învăț să fac lucrurile bine, iar asta, consider eu, nu se poate învăța în țara noastră.
Andra Åžania, Craiova
Prin școala primară mă întrebam: „Oare când o să fiu mare o să semăn cu actrița din Albă-ca-Zăpada?” Când am mai crescut mi-am dat seama că nu vreau să cresc. Mi-era teamă. Eram speriată de faptul că voi ajunge să fiu mereu îngrijorată. Faza asta a început prin clasa a opta și pe la sfârșitul clasei a noua mi-a trecut. Acum simt o ușoară amenințare din partea analizei matematice care urmează într-a unșpea, dar de obicei mă descurc la mate și n-ar trebui să fie nici asta o problemă.
Când o să fiu mare, vreau să fiu, printre altele și mamă. M-am gândit deja serios la lucrul acesta. Pe băiatul meu îl va chema Luca, pentru că este numele meu preferat. În privința unui nume de fată nu m-am hotărât încă. Când eram mică nu-mi plăcea deloc Ana. Dar acum îmi place. Åži Carolina sună frumos. Dar Ana Carolina aduce cu Anna Karenina și nu pot să-i dau copilei mele un nume de personaj din romanele lui Tolstoi. Mai ales că nu am citit romanul cu acest titlu și nici nu plănuiesc.
În privința unui job, am trecut prin mai multe etape. Până pe la 6 ani le spuneam tuturor că eu voi deveni doctoriță, ca toate puștoaicele de vârsta mea. Apoi am luat cursuri de actorie și mă închipuiam aplaudată la scenă deschisă. Am mai cochetat cu meseria de jurnalist sau de avocat. În clasa a zecea mă gândeam că m-aș potrivi într-o agenție de publicitate. Iar jobul meu să fie conturarea unei reclame. Să fiu un mic regizor. Pe la finalul clasei a zecea mă gândeam să fiu un „regizor mai mare” – de film. În ultimul timp nu prea m-am mai gândit la viitor. Nu știu dacă este un lucru bun sau unul rău. Acum știu doar că atunci când o să fiu mare vreau să fiu fericită.
Ana-Maria Ilie, Craiova
Sunt elevă a Liceului Pedagogic din Craiova și când merg la practica pedagogică, mereu aud întrebarea adresată elevilor de către doamna învățătoare: „Ce vreți voi să vă faceți când o să fiți mari?”, iar răspunsurile vin imediat: „Doctoriță”, „Dansatoare”, „Cântăreață”, „Polițist”, „Fotbalist”.
Mă gândesc în acele momente ce răspundeam eu când aveam vârsta lor și culmea e că răspunsul de atunci coincide cu cel de acum: profesoară.
Cunosc câțiva oameni care au terminat generala și au dat la un liceu pentru că așa au vrut părinții sau acolo s-a nimerit să îi repartizeze media, apoi, la facultate tot opțiunea părinților. De aceea, sătui de lucruri pe care nu le suportau, au decis să își aleagă un drum pe care să meargă singuri, fără opțiuni și influențe, ori, alții, au continuat așa și au ajuns să fie ingineri, contabili deși ar fi vrut să fie jurnaliști ori simpli vânzători.
Zoltan Andras, solistul trupei Sarmalele Reci spunea într-un interviu: „Trebuie să fac ce îmi place, ca să nu pierd timpul.” Este foarte important să știm ce vrem. De multe ori în viață trebuie să punem piciorul în prag și să nu ne fie frică de noi experiențe, să avem încredere în noi și în șansa noastră.
În clasa a cincea mi-am propus să ajung la Pedagogic, iar acum îmi propun să ajung la Facultatea de Psihologie, să o termin și să găsesc un post de profesoară, de preferință de psihologie, dacă nu, tot ceva în învățământ.
Vreau să muncesc, dar să și trăiesc, să nu fiu nevoită să spun că îmi este dor de viață.