Am avut, de mică, o curiozitate de a întreprinde „lucrări” care m-a purtat prin fel de fel de lumi – de încantare, istovire, teamă, adicție și succes.
Raportul meu cu munca a fost neîntrerupt și pe toate fețele: am lucrat pe bani puțini, în subsolul Bibliotecii Naționale, unde am catalogat un mic munte de cărți chinezești; pe bani mulți, la Londra, unde am făcut pentru British Council un studiu de resurse umane în 12 țări; am muncit la negru, în anii ’80, dând meditații de engleză unui elev nărod și unuia strălucit; am muncit gratis-liber, în câmpul cu iarbă înaltă al bunicilor mei, unde, veri la rândul, am cărat, pe drugi de lemn lustruiți, poșorii de fân pentru multe clăi semețe, bucovinene; am lucrat la obligație, dar și la distracție, sortând cartofi și usturoi în facultate și făcând traduceri pe la conferințe UTC; am lucrat în barter, cu plată masă-de prânz, pentru maestrul Xue, bucătarul chinez îngândurat de la restaurantul Nanjing; am lucrat creativ, scriind rapid, în clasă I, o poezie pentru unchiul meu Traian, care m-a stârnit spunând că precis nu sunt în stare; și am muncit în plictis, numărând mii de etichete pentru pachete de expediție cu cărți în primul meu loc de muncă; am muncit pentru jubilația extraordinară de a reuși să pun pe picioare proiecte zise fără șansa; am muncit cu disperare, că să găsesc un scut-refugiu care să mă apere de adâncă tristețe la pierderea tatălui meu; am lucrat pe contracte scurte – de o zi – la combinatul chimic din Făgăraș și la firmă prietenilor mei Anda și Dorin; pe contracte cu durată nelimitată, deschise for ever, la minunatul British Council – și în slujba guvernului Majestății sale Regina Elisabeta II; acum lucrez în slujba statului și guvernului român, pe „durată misiunii diplomatice”, la Institutul Cultural Român la Londra.
Aici am înființat Institutul în 2006, muncit pe brânci, neștiind multe, neînțelegând o sumedenie de ciudățenii birocratice dar știind bine cum se face treabă într-o logică sănătoasă; muncind acolo, am avut nervi și dubiu de sine, plus îndrăzneală să fac altfel, și pasiunea să văd că poți orice dacă lupți onest și ai idei și oameni buni în preajmă; am muncit la Londra încântată să cunosc oameni cu adevărat speciali.
Abia la Londra am dat cu adevărat de România și m-am putut bucura că am putut aduce un folos real pentru țara mea; aici mi-am găsit locul.
Drept care, din acest ultim, cel mai potrivit și cel mai iubit loc de muncă al meu, plec acum, de bună – și pentru mulți, bizară – voie: din septembrie mă întorc acasă. Mă opresc din munca salariată. Am găsit cu greu puterea (oare și trufia?) de a pleca dintr-un post ultra-dezirabil și într-un moment de reușită profesională.
Nu pot altfel însă pentru că am un plan personal. Acest plan îmi cere să fiu temerară și să renunț la confortul locului știut și al mersului stabil. Caut un timp în care să fie mai puțin zgomot, să nu fiu șefa nimănui și nici premiantă, să nu locuiesc în țara altcuiva; vreau să nu am „serviciu” și nici sprijinul dat de un context de carieră de succes.
Îmi trag sufletul, pentru că vreau să aflu dacă e adevărat că cea mai însemnată întâlnire e cu sine. Trebuie neapărat să știu dacă e adevărat că cea mai grea și frumoasă munca e cea pe care o faci în grădină delicată în care cresc oamenii pe care îi iubești.
Nu știu, acum când scriu, cum va fi. Poate plec că să mă pot întoarce. Poate plec că să nu mai semăn cu eul meu muncitor de până acum. Chiar nu știu cum va fi. Dar știu sigur va avea noimă pentru că, muncind eu o viață neîntrerupt și pe toate fețele, am învățat să prețuiesc succesul și eșecul în măsuri egale. Încercarea e totul.
Articolul anterior
Articolul următor