Fac foarte multe lucruri. Câștig bani făcând consiliere și workshopuri de dezvoltare personală. Workshopurile sunt deocamdată cu prieteni și poate din toamnă vor fi cu public. Consiliere fac în particular cu clienți care vor o viață mai puțin stresantă.
Am și proiecte de suflet pe care nu vreau să le monetizez: blogul „Pui de compuneri” (vreau să învăț copiii să scrie altceva decât „covorul roșu de frunze uscate”), proiectele de responsabilitate socială (civika.ro, multumeste.net, Metro Smilers) și comunitatea de jonglerie. Jonglatul m-a reîmprietenit cu mâna nedominantă și m-a disciplinat în învățare, pentru că trebuie să ai perseverență, să faci mișcări mici și să ai răbdare până le stăpânești. E și cel mai rapid exercițiu antistress.
N-am știut niciodată ce vreau să mă fac. Acum știu, dar nu știu cum se numește. Cel mai bun cuvânt, de care nu sunt încă foarte sigură, e un fel de muză: chestiile pe care le fac produc o scânteie care să te pornească în ceea ce faci. Îmi place să inițiez lucruri și să găsesc soluții la ceva care s-a blocat.
În liceu vroiam să dau la actorie. Mi s-a explicat că e greu, că mori de foame… Următoarea fascinație a fost psihologia, așa că am dat la Spiru Haret la psihologie-filosofie. A fost șocul cultural al vieții mele. Făcusem liceul francez – gândiți voi, faceți voi, iar dacă vă prindem că repetați pe dinafară, vă ardem. La Spiru erau domni care recitau cursuri, iar singurul seminarist ok se lovea de colegii care îi spuneau că nu îi interesează nimic din ce nu se dă la examen. Prin anul II, la un examen foarte simplu, seminarista a zis: „Ce, sunteți tâmpiți? Scoateți cărțile și copiați”. Am ieșit, am sunat-o pe mama și i-am zis că nu mai vreau la facultatea asta. Åži am ajuns la PR și comunicare la SNSPA – se spunea că e ușor, interesant, umanist.
Am dat la ID pentru că mă săturasem de prelegeri și am început să-mi caut un job. Așa am ajuns la o firmă de recrutare și training care căuta office manager. Am început să-i însoțesc la cursurile de vânzări. La primul, când l-am văzut pe trainer cum interacționa cu sala, când am văzut la cursanți sclipirea aia – aha, am înțeles și am descoperit ceva care chiar mă ajută – am zis „wow, asta vreau să fac”. Asta vroiam să produc în oameni.
Am plecat după un an pentru că obosisem și după câteva luni, am intrat junior într-o agenție de PR. Am stat cam tot un an; nu era pentru suflețel. Dar am avut o mentoriță foarte tare, Mirona Iliescu, care m-a ajutat să-mi îmbunătățesc scrisul. După program ne băgam la chicinetă, fumam ca șerpoaicele și îmi explica de ce virgula aia trebuie să stea acolo și de ce fraza aia trebuie să dispară.
Apoi m-am întors la firma de training, care începuse să dezvolte programe proprii de învățare experiențială și traininguri. Mi-au zis să vin să ajut cu dezvoltarea și să fiu și trainer. Între timp mai învățasem și mai câștigasem încredere și am zis „hai”. Am început să țin cursuri de comunicare. Îmi plăcea trainingul pentru că afli ce-i macină pe oameni, iar tu știi niște instrumente și îi ții de mânuță să ajungă singuri la răspunsuri. Era și o doză de actorie – tu ca facilitator jucai întotdeauna un rol.
În paralel am făcut un curs la un centru de dezvoltare personală, care m-a apropiat de învățarea om la om. În corporate eram undeva la mijloc între compania de training și compania client. În dezvoltarea personală lucrezi direct cu omul și-l ajuți să-și îmbunătățească calitatea vieții și a relațiilor. Eu urmăresc ecologizarea comunicării, care e poluată de tot felul de factori externi și interni, pe care eu îți arăt cum să-i gestionezi conștient. Te ajut să alegi mai ușor, să înțelegi mai ușor ce ți se întâmplă, să decizi mai ușor ce vrei să faci în continuare.
Cred că misiunea fiecărui om pe pământ e acel lucru pentru care are abilități. Am plecat de la firma de training pentru că lucrul fără intermediari îmi făcea mai multă plăcere. Am intrat în alt proiect, care s-a închis prematur din cauza crizei, și prin februarie m-am trezit într-un moment de cumpănă: ori încep să trimit CV-uri ori mă arunc în apa ideilor și dorințelor și proiectelor mele. Am ales a doua cale. Mi-am dat seama că vroiam să mă angajez pentru că aveam nevoie de un cadru, de repere, de oameni cu care să vorbesc când nu știu ce să fac. Dar am înțeles că nu voi găsi niciodată la altcineva job-ul care să mi se potrivească, care să combine jonglatul cu scrisul cu discuția și cu inventatul de jocuri pentru oameni mari.
Văd în jurul meu tot mai mulți oameni care se gândesc cum să scoată bani din ce le place. Chiar și mama: și-a dat demisia de la job-ul pe care l-a avut 30 de ani la Ambasada Olandei și acum face coaching. Nu cred că există o abilitate pe care să nu poți s-o vinzi. Dacă tu poți face ceva foarte bine, sigur are cineva nevoie de ce știi tu să faci. Important e să-ți păstrezi libertatea de a ajusta și schimba din mers.
Tot mai mulți oameni spun asta, dar parcă nu cu destulă naturalețe. Parcă mai e undeva acolo vocea părinților, sau a societății: „Hmmm… Vezi că s-ar putea să ți-o iei.” E vechea paradigmă, una cu care am crescut și eu, dar care nu mi se mai pare valabilă. Eu nu pot sta undeva de la 8 la 6 doar ca să-mi plătesc facturile. Åži nu pot să-mi petrec mai mult de jumate din zi neschimbând ceva în bine.