În revista noastră e, printre altele, o rubrică numită Jurnal de sex. Acum, cu ocazia Sfântului Halloween, vă dau cea mai horror poveste pe care am scris-o vreodată acolo.
Primul lucru pe care l-am luat la cunoştinţă, în acea dimineaţă incertă, era durerea cumplită de cap. De parcă cineva mi-ar fi înfipt un buchet de ace în creier, şi fiecare ar fi iradiat o nouă dimensiune a pedepselor din purgatoriu. De aceea, am presupus că murisem. Apoi, am zărit cele câteva cutii de bere de pe noptiera studenţească şi mi-am dat seama că fusese doar un mic exces.
Ia stai! Noptieră studenţească!? De unde Dumnezeu noptieră studenţească, în garsoniera mea mobilată artistic cu piese de inspiraţie gothic? Şi, printre spasme de durere de cap, s-a infiltrat o concluzie vagă: poate nu sunt acasă. Dar dacă nu sunt acasă, unde sunt!?
M-am ridicat lent în coate – aoleu, aoleeeu! – şi m-a izbit în ochi lumina unui soare orbitor, nemilos, care-mi ţâşnea direct în ochi prin fereastra fără perdele. Fereastră de cămin, de cameră de băiat. Dacă nu închideam ochii, sunt sigură că ar fi început să sângereze.
După ce am stat câteva secunde să inspir, să-mi controlez ameţeala şi greaţa, m-am uitat în jur. Lângă mine, în pat, era un tip. Un tip masiv, mai masiv decât media. Un gras. Un spate pe care nu-l văzusem niciodată în viaţa mea. Nu în perioadele lucide ale vieţii mele.
„O, nu!” mi-am spus în barbă, şi un nou spasm de durere mi-a învăluit capul. M-am uitat în jur prin cameră. Pe un scaun, mi-am recunoscut poşeta. Părea intactă. Deci, nu fusesem victima unui viol cu jaf şi eventuală traficare pentru organe, ci a unei partide de sex reciproc acceptat.
Cu chiu cu vai, m-am dat jos din pat – eram cu hainele pe mine, dar fără lenjerie intimă – deci fusese pe (aproape) nedezbrăcate – şi m-am dus încet, clătinat, până la scaunul cu poşeta. E greu să te deplasezi într-o clădire care se leagănă. Da, aveam portofel – vămuit doar de ceea ce băusem -, aveam mobil, aveam tot ce avusesem şi ieri seară. Mai puţin două prezervative. „Ce conştiincioasă sunt, când sunt în stare de ebrietate”, m-am minunat.
„Bunî”, i-am auzit vocea, oarecum ezitantă, în spatele meu.
Dumnezeule, nu doar că era gras, mai era şi moldovean. Ştiiiu, ştiu, prejudecăţile rasiale şi etnice sunt un lucru urât; dar capătă sens când vine vorba de propriul nostru vagin.
„Îi uokei, ai toati lucrurili acolo. Am avut grijî di tini.”
Futuuu-i, oftez.
„Căutam o aspirină, ceva”, spun. „Mi-e foarte rău.”
Grasul moldovean s-a ridicat – mult mai sprinten şi mai în formă decât mine – şi a luat de pe raft un blister cu pastile.
„Dar tu… nu eşti mahmur?”, îl întreb pe un ton protocolar. Nu ai cum să vorbeşti altfel cu un om cu care interacţionezi prima oară în viaţa ta.
„Apăi noi aviem vii acasă şi biem vin tătă iarna. Am iexerciţiu.”
Da, ce-i drept, nu te poţi pune cu un proprietar de podgorie. Nemaivorbind de faptul că – omygod, ce mult era! – avea mult mai multe celule în corp care să absoarbă alcoolul.
„Interesant.”
„Io ţi-aş faşi o cafea, da’ dacă ţi-i rău, poati nu-i chiar o idee bunî. Ba ştiu, îţi fac una cu lămîie, aia ti ajutî să ti dregi.”
Ce ciudat. Tipul se purta cu mine ca un iubit – chiar şi unul de o noapte – iar eu mi-l aminteam atââât de vag. Şi mă scremeam să mă port cu el de parcă ar fi o cunoştinţă de acum mulţi ani, cu care te chinui să fii politicos, dar nu prea ştii despre ce să vorbeşti.
Între timp, el a preparat cafeaua în ibric pe reşou – de când nu mai băusem cafea făcută pe reşou! – a luat o jumătate de lămâie de pe un raft al frigiderului şi a stors-o.
„Mulţumesc.”
„Mâncari n-am, nu m-aştieptam la vizite.”
„E absolut ok, nici mie nu mi-ar trebui nimic”, iau eu o înghiţitură mare de cafea şi fac o pauză, să văd cum reacţionează stomacul. OK, nu se revoltă. Perfect.
„Şi… cum ne-am cunoscut noi doi?”
„Erai foarti, foarti varzî, da’ simpaticî. Te-am invitat la dans şi ai înşieput sî mî săruţi cu foc în timp şi făşiam asta. Şi ti frecai atât de insistent de mini, încât am chemat un taxi, te-am adus aici şi…”
O, Doamne!
„Îmi cer scuze”, am murmurat, pe jumătate ascunsă după cana de cafea.
„Di şi? A fost foarti bini. Mai bini dicât un film porno.”
M-a cuprins un alt spasm de durere de cap. Iată un compliment care poate fi interpretat în multe feluri, prea puţin măgulitoare. Simţeam că am nevoie de puţină singurătate, să mă reculeg.
„Şi… aveţi duşuri la capătul holului?”
„Nu, fiecare cameră cu duşul ei”, a ridicat el spre mine o privire pofticioasă, dar după ce m-a văzut făcând doi paşi în retragere, a dat din umeri.
„Credeam că îi mai trajem o turî în duş.”
„A, nu. Îmi cer scuze că m-am purtat într-un mod nepotrivit, dar… nu mi-am dat seama ce făceam.”
„Eu, dacî mă însor, o s-o ţin beată pi fimeie 24 de ore pe zi. Măcar să ştiu că nu ari figuri de-astea convenţionale!”
Am dat din cap şi am închis uşa băii după mine. Duş cu faianţa veche şi parţial cojită, ca la cămin. Şi totuşi: poate e un lucru frumos să stai beat 24 de ore pe zi şi să scapi de figuri convenţionale. Mai cunoşti şi tu lume.
Foto: colourbox.com
1 comentariu