Când vine vorba despre dragoste, sunt cinica grupului. Merg cu fetele la comedioare romantice ca să ne distrăm pe seama actorilor frumoși, dar am cele mai acide comentarii. Am dărâmat din două cuvinte doi prieteni, el – regizor, ea – jurnalistă, când mi-au spus că Pânza de păianjen e cartea vieții lor. „O peltea!“, le-am zis.
Când una dintre prietenele mele s-a despărțit de bărbatul cu care era împreună de 5 ani, i-am spus sec „o să treacă“, iar ea a refuzat să-mi mai vorbească o vreme. Când mă îndrăgostesc, îmi consum iubirea prin toți porii. Åžtiu că orice început are și un sfârșit și mă bucur de fiecare clipă aflată între aceste două limite.
Dar nu cred că iubirea e ca-n cărțile sau filmele de succes. Åži am exemple. Nu îmi amintesc de câtă vreme ne despărțiserăm. A venit la mine, ne-am așezat pe fotolii și-am început să povestim. Nu mai știu nici ce povesteam. Åžtiu însă mâna lui stângă care ținea strâns mâna mea dreaptă, pe mânerele fotoliilor zdrențuite de pisică; lacrimile lui și avalanșa de gânduri din capul meu „Ce să fac?
Nu pot să-mi arăt mila și nici nu vreau să-l încurajez în vreun fel. Vreau să nu mai plângă. Vreau să uităm momentul ăsta.“ Era bărbatul pe care l-au plăcut cel mai mult prietenele mele: deștept, atent, curtenitor. Era ca bărbații după care oftezi în cărți sau filme când sunt suferinzi și părăsiți.
Dar nu simțeam nici cea mai mică urmă de romantism. Mi-era groază să nu rănesc și mai mult, mi-era rușine că provocasem asta, mă simțeam neputincioasă că nu pot face să-i fie bine. Nu-l mai iubeam și gata. Sunt prea puține filme care descriu groaza de tipul acesta, iar cărțile care așează pe hârtie felul acesta de rușine sunt considerate de nișă. În revista pe care o aveți în față sunt personaje pentru astfel de romane.
Åžtiu scriitori care ar produce pagini întregi despre metaforele pline de semnificații ale gestului pe care-l citiți în povestea intitulată „Hainele iubitei“, cum știu și scriitori care ar broda istorii dantelate despre o nouă iubire a unei doamne de 44 de ani cu un tânăr de 32.
Pentru Mircea sau pentru Romanița, ca și pentru toate celelalte personaje din dosar, gesturile nebunești din iubire sunt lucruri firești, povestite cu sinceritate. De asta-mi plac mai mult poveștile lor decât cele istorisite în mod obișnuit în cărțile sau filmele cu succes de casă.
Astăzi fotoliile zdrențuite nu mai sunt în casă si nici motanul care obișnuia să rupă blugii tuturor. Iubitul meu de atunci mi-e prieten și mai vine, din când în când, să stăm la povești. Nu i-am vorbit niciodată despre groaza din seara aceea. Impulsul mărturisirii a venit odată cu „Scrisoarea de adio“, semnată de Matei.