Mi-a plăcut întotdeauna, însă după ce am văzut „No Direction Home“, documentarul lui Martin Scorsese din 2005, am început să-mi dau seama că, în ceea ce-l privește, lucrurile sunt destul de complicate. Genial sau ratat, erou sau impostor, poet sclipitor sau un biet versificator, pe Bob Dylan fie îl adori, fie îl urăști.
Nu știu exact care e locul lui în istorie, însă ceea ce știu cu siguranță e că între martie 1965 și mai 1966, perioadă în care a compus „Bringing It All Back Home“, „Highway 61 Revisited“ și „Blonde On Blonde“, Bob Dylan a reinventat rock’n roll-ul. La mai bine de 40 de ani de la acel moment și foarte conștient că cel care atunci, maniacal și dezlănțuit, înfrunta mii de fani indignați de noul sound electric și psihedelic, nu are cum să mai existe, m-am dus totuși la Viena, locul cel mai apropiat în care Dylan a fost anul acesta.
Îmbrăcat în negru și ascuns în spatele unei pălării cu boruri foarte largi, fără să se adreseze nici măcar o dată publicului, de fapt, fără ca măcar să se uite către el, vreme de aproape două ore, a încercat.
Cu o voce care nu l-a ajutat deloc, dar cu o trupă impecabilă care nu l-a scăpat nicio clipă din ochi și care i-a acoperit discret fiecare greșeală, în fața unui pian electric, Dylan s-a jucat de-a muzica, de-a poezia, de-a concertul și, în ultimă instanță, de-a Bob Dylan.
A cântat 17 piese, însă în variante ce le-a făcut imposibil de recunoscut și doar două din perioada care mă pasionează pe mine, părăsind scena fără o vorbă, doar uitându-se pierdut către sală.
Cu toate astea, poate fiindcă am stat la doar câțiva metri de el, poate din cauză că subconștientul m-a aruncat undeva prin 1966, într-o sală din Manchester, sau poate pentru că e uriaș chiar și când nu mai poate să cânte, am trăit concertul cu o emoție care poate fi înțeleasă doar de cei care cred că îl înțeleg pe Bob Dylan.
Iar englezul care vindea postere în față la Stadhale după concert, strigând „5 euros for young Bobby“, sunt sigur că îl înțelege. Altfel n-avea cum să vândă 500 în 30 de minute.