Tabu: Cum ai decis că vrei să cânți la lăută?
Edin Karamazov: Mi-au plăcut dintotdeauna tablourile din Renaștere. Åži, dacă te uiți cu atenție, lăuta e în aproape toate aceste tablouri. Așa că m-am îndrăgostit, prima dată, de frumusețea fizică a lăutei. Åžtii, toți îngerii cântau la lăută. Ăsta a fost primul lucru care m-a atras. Apoi, când am auzit pentru prima dată pe cineva cântând, m-a fermecat și am decis că vreau să fac asta. Îmi amintesc că era muzică de Bach iar interpretul era Hopkinson Smith, profesorul meu. Eram în Germania pe atunci. Mi-am făcut rost de o lăută și am început să cânt singur.
Tabu: Unul dintre profesorii tăi a fost Sergiu Celibidache. Se știa despre el că refuză să facă înregistrări și că avea o relație specială cu publicul. Cum era el de fapt?
EK: A fost cea mai intensă experiență muzicală pe care am trăit-o vreodată. Să am un astfel de maestru, să învăț de la un astfel de dirijor! Aveți motive să fiți mândri de el, mai ales că, pentru mine, este unul dintre cei mai mari muzicieni ai tuturor timpurilor. Pe de o parte, era ca un copil mic, se juca, pe de alta voia să fie înțelept și era foarte inteligent Åži filosof, dar voia și să dea tot timpul ce era mai bun în el. Căuta confirmarea asta la public, cred că era foarte fragil, artist fiind. Vorbea mult despre toate și toate lucrurile pe care mi le-a spus sunt de neuitat.
Tabu: Vorbind despre joacă, cam cât de mult îți este permis să te joci când faci muzică la nivelul acesta?
EK: Desigur că te poți juca. Mie îmi place să cânt uneori pe stradă. Åžtii că lăuta era instrumentul trubadurilor, nu este făcută pentru concerte. Așa că din când în când mă întorc pe stradă și cânt. Acolo se vede că copiii sunt cei mai atrași de muzică. Când cânt încerc și eu să învăț de la ei și să rămân la fel de fascinat de muzică precum un copil.
Tabu: Voiai să cânți în copilărie?
EK: Am fost atras de muzică, așa cum e orice copil. Îmi amintesc că eram doar un băiețel când am luat o bucată de lemn pe care am pus o coardă, mă jucam cu „instrumentul” acela. Am avut noroc. În Bosnia, pe atunci, puteai să cânți foarte devreme pe o scenă, în concerte. Era uimitor, copil fiind, să stau pe o scenă. Apoi am părăsit Bosnia devreme, când aveam doar 14 ani. Am plecat să studiez. Citește interviul în întregime în revista Tabu