Eduardo Nabal știe să surprindă cu felul său de a vedea lucrurile: foarte clar, inovator, politic și în același timp relaxat. În ‘Homosexualul, vrăjitoarea și dulapul’ (2007), carte despre viața persoanelor gay pe marele ecran, criticul de film spaniol ne vorbește despre limitări de gen și sexualitate, dar și despre cinema ca un produs social în care azi mai contează doar când și cine face un film. Cartea sa este dedicată tuturor acelora care intră și ies din sala de cinema simțindu-se ‘niște ciudați’.
Tabu: În cartea ta faci clar faptul că persoanele gay sunt mai exigente când se uită la un film. De ce crezi asta?
EN: Mi-e greu să vorbesc despre gay în general și cu atât mai greu despre lesbiene. Dar cinematografia ocupă un rol important în experiența socioculturală a grupurilor mai mult sau mai puțin discriminate și cerem mult pentru că ni se oferă puțin. Lucrurile se schimbă totuși, deja avem de ce să mergem mai relaxați la cinema, și exigența noastră va însemna în curând să plecăm amărâți de la cinema doar atunci când un film nu se ridică la așteptările noastre.
Tabu: Personajul principal al eseului tău este monstrul macho, un judecător global, cel care taie și spânzură în orice film. Îl vezi supraviețuind ca personaj de cinema și în secolul XXI?
EN: În cinema există un macho atât în fața cât și în spatele ecranului. Ne afectează pe toți: femei hetero și lesbiene, bărbați gay și chiar și bărbații hetero au datorită lui dilema propriei masculinități. Åži acest macho va mai exista atâta vreme cât mai avem cinema bun și prost, și când zic cinema prost mă refer la menținerea unui status quo de putere și unei viziuni masculiniste asupra lumii.
Tabu: Există momente în care totuși cinematografia nu ne face să fim ‘niște ciudați’.
EN: Tradiția masculinistă din cinema a reprezentat foarte urât femeia și a tergiversat orice reprezentare a persoanelor gay. Chiar și azi există grupuri slab reprezentate, de exemplu, transsexualii. E cert că mergem în continuare la cinema cu frica de a fi insultați în orice clipă, dar există și momente de epifanie, în care femeile sunt autentice, iar personajele gay au discursuri la persoana întâi și destabilizează noțiunea de normalitate așa cum este ea general acceptată.
Tabu: Sunt filmele făcute de persoane gay mai puțin exigente cu imaginea masculinității?
EN: Nu neapărat. Mai realiste, poate, dar în același timp sunt timide ca număr și încă emană frică de reacția publicului și criticii hetero. În același timp, cinematografia queer își propune să arunce mănușa limbajului politically correct și să se joace mai puțin cu ce recunoaștem cu toții ca fiind o tensiune permanentă între imagini pozitive și negative despre ce înseamnă să fii bărbat.
Tabu: Ai văzut peste 500 de filme pentru a scrie cartea aceasta. Fură critica de cinema ceva din plăcerea cinefilului?
EN: Există filme care ne-au plăcut mult la un moment dat și pe care, revăzându-le, suntem dezamăgiți. Mai există și filme care dovedesc contrariul. Dacă am învățat ceva, este să mă uit la filme pe care le consideram homofobe sau misogine și să le văd ca pe niște produse. Nu trebuie decât să nu avem complexe, să citim cheia ascunsă a filmului și să tragem concluzia că oricât de atemporale se vor, au fost create într-o conjunctură socială și istorică. Åži numai așa ne putem bucura de ele ca adevărați cinefili.