6 e prima lui notă la emisiunea „Dansez pentru tine”.
Cu câteva clipe înainte de a termina dansul, pe când executa mișcările de Quickstep, un val uriaș de emoție îi ștersese din mintea amintirea oricărui gest învățat înlocuind totul cu un frison teribil și cu bătăi de inimă care, simțea, acopereau cu mult sunetele orchestrei.
Åžtia însă încă dinainte de concurs că, atunci când va intra să danseze în direct, în mintea și corpul lui va fi taifun. În urmă cu un an și jumătate, mai dansase o dată în public și efectele fuseseră terifiante. Tensiunea îi crescuse, corpul i se zguduise de emoții și unul dintre mușchii feței i se contractase într-un zvâcnet pe care nu-l putea vedea decât partenera de dans, Amalia Enache. Era la gala MaiMultVerde – ONG-ul pe care l-a creat în 2008. Amalia s-a speriat îngrozitor. Îl vedea cum execută coregrafia învățată, deși părea în pragul unei crize de epilepsie.
Din seara aceea a rămas cu o idee: „ceea ce generează această reacție trebuie exorcizat”. Apoi – cu antrenamentul omului care a făcut terapie și a studiat psihologie comportamentală – și-a localizat factorul de panică: „În copilărie mi s-a spus tot timpul: <<nu ai talent la lucrurile artistice>>”.Asta l-a făcut să aibă curaj să accepte invitația pentru „Dansez pentru tine”. Åžtia că dacă promite că întră în show, nu mai poate da înapoi, trebuia să se confrunte cu spaima lui.
În fața juriului de la „Dansez…” s-a străduit să zâmbească. Acum, pe culoarul întortocheat din culise, o are pe Elena în fața lui și o aude spunând că juriul a fost prea aspru cu ei. Åžtie că e mult mai dărâmată decât el și simte în protestul ei un mic reproș: au greșit dansul din cauza lui. Începe să o liniștească și să o motiveze.
În câteva ore, în aceeași seară, vor mai intra o dată în ring.
Pentru mulți dintre spectatorii emisiunii „Dansez pentru tine”, Dragoș Bucurenci era un tânăr frumușel și elegant care – după cum l-a prezentat Åžtefan Bănică Jr– are un ONG de mediu. Unora le era cunoscut numele lui din emisiuni tv, alții i-au citit articolele din reviste, însă puțini sunt cei care știu că, până la 28 de ani, a condus două organizații mari, a strâns și gestionat fonduri de milioane de euro, a creat campanii care au pus în mișcare mii de oameni. Dar și mai puțini sunt cei care știu că expunerea în această emisiune a fost pentru el ca și cum s-ar fi aruncat într-o groapă cu lei.
Doar prietenii apropiați îi cunosc perfecționismul și controlul imaginii pe care și le impune – nu pentru că are ceva de ascuns, ci pentru a nu dezamăgi.
„Decât să mă prezint imperfect, mai bine nu mă prezint. Odată ce am greșit n-am o problemă să recunosc, dar mi-e foarte greu să intru într-un proiect, să știu că o să fie urât pentru mine și să-mi zic <<Trebuie să o faci. O să treacă>>“, își susține Dragoș felul de a fi.
De când e în fața publicului, adică mai bine de 6 ani, a arătat tuturor doar succesul: rezultatele spectaculoase obținute în fundraising, discursurile concise și motivaționale sau ideile inovatoare. Bucătăria din spate, efortul, disciplina, voința și concentrarea pentru obținerea lor au rămas doar ale lui. Pentru el, au făcut parte din normalitate: n-ai cum să ai succes, dacă nu perseverezi, ești concentrat pe ceva și nu îți împingi limitele.
Doar că succesul oglindește în cei din jur felicitări în același ritm, pe când susținerea în fața dificultăților aduce mai multă emoție, iar empatia prietenilor când ți-e greu poate construi trambulina pe care curajul și mintea ta pot să facă acrobații incredibile.
După dansul de Quickstep, Dragoș a primit zeci de sms-uri de susținere de la prieteni. Puterea căldurii lor, realitatea că oamenii simt lucruri atât de frumoase despre el au fost ca o revelație.
În seara aceea a mai primit un telefon. Când show-ul s-a terminat, bunica alături de care și-a petrecut o mare parte din copilărie l-a sunat să-l felicite. I-a spus că are o mare admirație pentru curajul lui și că știe cât de greu i-a fost să se expună într-un domeniu la care nu se pricepe.
Așa că prima lui notă din concurs, 6, i-a adus, de fapt, o victorie. Incredibilă.
Ce se întâmplă în mintea unui dansator în timpul dansului? Neurologul american James Ashe a demonstrat că, deși centrul învățării e în altă parte, când dansezi, îți folosești, de fapt, cerebelul. Descoperirea a condus imediat către alte revelații: cerebelul nu este multi task, prin urmare pentru a putea realiza un dans bun, performerul trebuie să nu se gândească la nimic altceva. De aici și explicația pentru vorba: „greșești dansul atunci când te gândești la ce ai de făcut.”
Pentru un începător, efortul de a învăța un dans este imens. Dincolo de funcțiile creierului care trebuie antrenate, limbajul dansului nu este unul tocmai accesibil. Primul coregraful din lume care a pus problema transpunerii unei mișcări coregrafice în coordonate matematice tridimensionale a fost românul Gigi Căciuleanu. În dans, nu spune nimeni „stai cu mâna la 30 la grade, imprimă corpului o viteză egală cu 30 de m/ s și aruncă piciorul”. Dansatorului i se arată o mișcare pe care trebuie să o imite până când ajunge să se sincronizeze cu coregraful, iar acest sistem de învățare – mimetic, nu cu repere exacte – este năucitor pentru persoanele cu o structură exactă și un sistem de referință matematic.
Aceasta a fost una dintre experiențele de care s-a lovit în plin și Dragoș Bucurenci.
Mintea lui funcționează hiperanalitic, iar zona de control este extrem de mare. Cele două au redus posibilitatea ca Dragoș să învețe în 5 zile – cum cerea regulamentul emisiunii – un dans care, de fapt, îi crea disconfort.
După prima ediție a emisiunii, Lilian Cărăuș, coregraful care i-a antrenat pe Dragos și pe Elena, a avut intuiția genială de a-i încadra noile mișcări de dans într-un context teatral care să-i dea alte repere, fără a mai fi nevoit să se gândească la tehnica mișcării.
„Dragoș de la început a fost îngrozit de ideea că va avea de a face cu dansul gen Michael, dar acum pot să zic că, în dansul acela, el s-a transformat din persoana care trebuia ascunsă în coregrafie în cel care trebuia să fie văzut, dansator de prim plan. Am reușit să-l personalizez prin frazele pe care le-am înregistrat tot noi peste melodie. Așa am ajuns să învățăm și trucuri pe care, sincer, nu mulți au șansa să le învețe. Iar după primele vizionări înainte de emisiunea în direct, puteai auzi prin platou „Dragoș?! Nu, Michael!!!”. Așa îl salutau toți și însemna că dansul a fost memorat, iar ăsta era un lucru foarte important pentru mine”, își amintește Lílian.
Cu trucurile și umorul lui Lilian, cu suportul partenerei lui, Dragoș s-a îndreptat pas cu pas către validarea unei teorii pe care o cunoaște atât de bine încât o redă oricând fără să facă vreo pauză de respirație. „În spatele fiecărei anxietăți se ascunde o voluptate. Nu ne este frică de moartea pe care ne-ar provoca-o stimulul fobic, ci de plăcerea pe care am resimți-o în momentul în care ne-am lăsa în voia lui.”
E teoria care ascunde o parte din succesul lui.
La 24 de ani, Dragoș Bucurenci a observat că oamenii pe care îi admira foarte mult nu fumau. Åži-a dat seama că e o legătură între controlul pe care îl au pentru că nu fumează și ceea ce au realizat în viață.
Pe vremea aceea, prefera să aibă incertitudinea că nu se poate lăsa de fumat, decât să trăiască având confirmarea că a ratat lupta cu sine, că n-a avut suficientă voință.
S-a dus la terapie ca să se lase, a renunțat si la fumat și la drogurile care făcuseră parte din post adolescența sa tumultuoasă, s-a apucat de facultate. „Am eliminat lucrurile care bruiau”, analizează astăzi cu concentrarea cu care se implică în orice proiect.
În următorii ani a observat că pentru a obține rezultate spectaculoase e nevoie să fii foarte focalizat. Așa că a reparat ceea ce greșea la 25 de ani, când se implică în multe acțiuni paralele.
Astăzi, la 28 de ani, paradoxal, deși a renunțat la alte job-uri concentrându-se pe ONG-ul său MaiMultVerde, face mai multe activități colaterale. Doar că le face pentru sine: teatru, pilates, kick box, dans. Åži continuă într-un ritm susținut să se confrunte cu lucrurile care îi pun voința la încercare.
Așa a ajuns la cursurile de teatru de la Erudio, unde Oana Pellea l-a ajutat să învețe că poate să aibă succes în public făcând lumea să râdă, ironizându-se și acceptând un rol de fante nătâng. Oana Pellea l-a convins să-l joace pe Rica Venturiano în spectacolul „Pas des deux”, un rol pentru care a trebuit să știe să controleze reacțiile mulțimii, să-și susțină pauzele cu energia prin care să transmită ceva spectatorilor și, mai presus de toate, să se confrunte cu publicul în timp ce se dezbracă.
A obținut urale în sală, dar marele succes a fost că a învățat să se relaxeze și să se bucure de o asemenea întâmplare, chiar dacă știe că la o eventuală altă performanță actoricească va avea emoții la fel de mari.
„Cred că limitările pe care ți le impui te împiedică să-ți trăiești viața. Ele vin dintr-o perioadă din copilărie când au fost utile. Cu timpul nu mai sunt așa…”, își susține Dragoș teoria pentru care face lucruri care par uneori nebunești.
Ca atunci când s-a suit pe o platformă eoliană de 100 de metri, deși știa că are o teamă îngrozitoare de înălțime.
A urcat un nivel, l-a apucat tremuratul, angoasa s-a instalat, dar nu vroia să dea înapoi. Erau la baza eolienei câțiva oameni pe care, după reperele lui, nu i-ar mai fi putut privi în ochi dacă ar fi abandonat. Când strângea din dinți și tremura mai tare a auzit vocea inginerului care-l însoțea: „Stați liniștit, nu vă grăbește nimeni”. Åži-a dat seama că pentru o vreme nu trebuie să decidă dacă să o ia în sus sau în jos. Poate să stea acolo. Mai târziu, la 100 de metri deasupra pământului, cu senzația de „înălțime de-aproape”, înălțime neprotejată, a trăit o imensă bucurie. A recunoscut acolo voluptatea victoriei cu sine. A coborât și, la prima provocare, a luat-o de la capăt. Cu Dansez pentru tine.
„Sigur că mi-am făcut calcule de imagine când am acceptat participarea la emisiune. Decizia am luat-o ușor cu mine; era genul de provocare pe care o caut: mă voi confrunta cu o frică de-a mea într-o situație din care nu mai pot să dau înapoi. Dar mai contau și efectele.
Unul al meu care a ridicat puțin dintr-o sprânceană, dar care a înțeles ce fac, m-a urmărit și a rămas cu mine.
Mai e publicul care n-a fost niciodată al meu, detractorii, și care au adaugat asta la ‹‹șirul lucrurilor urâte pe care le face Bucurenci››. Oricum asta e cea mai mare nebunie pe care am făcut-o, după ei. Åžtiu că s-a discutat în cercuri intelectuale, la mese selecte, despre participarea mea la emisiune, dar eu pe oamenii ăia i-am pierdut demult. Nici nu știu dacă i-am avut de partea mea. Însă cei mai mulți dintre cei care mă știau au rămas indiferenți la acest nou proiect.
În schimb, am câștigat un public foarte important care sigur că nu știe ce fac eu la MaiMultVerde, dar care încet-încet va ști. Din punctul ăsta de vedere e un câștig net, pe o zonă de mare popularitate.” Când povestește, Dragoș e pe canapeaua din redacția noastră, tocmai s-a întors de la o prezentare în fața parlamentarior și, pentru că n-a mâncat nimic toată ziua, ia masa. Se simte ca acasă. Ne-a fost coleg o vreme, a apărut în pictorialele noastre și ne ajută în fiecare an la edițiile eco.
– Care e următoarea provocare?, îl întreb râzând.
Face o pauză, mi-e clar că se gândește dacă să-mi spună sau nu cât încă mai înregistrăm pentru interviu, apoi se hotăraște.
„Mai devreme sau mai târziu aș vrea să am curajul să renunț la tot ce am realizat până acum. Să fie ca și cum aș investi niște bani în ceva: pentru moment nu i-aș mai avea, dar ei s-ar valoriza mai mult în timp. Vreau să o iau de la un altfel de zero… Un alt fel de zero decât eram eu acum 10 ani: 18 ani, un băiat de Ferentari dintr-o familie de intelectuali, care citise câteva cărți mai multe decât alții.
M-aș duce în altă parte unde n-ar mai știi nimeni cine sunt. O confirmare dură că tot ce am e în mine, nu într-un context. Åži că pot reuși și pe alte meleaguri. Eu știu asta, dar o să văd dacă o să am curajul să mă supun la penitență.“
Dragoș crede în ceea ce numește stretching emoțional. Ce face și ce spune nu e un act de bravură: e felul lui de trăi. Åžtie că tendința naturală a oamenilor e ca, prin îmbătrânire să se anchilozeze și la articulații, și în spirit. Pentru trup există sportul, pentru spirit e provocarea de a-ți învinge limitele.
Așa că intră cât poate de des în astfel de provocări.