Europa de est atacă America: în modă

Lansarea la Los Angeles a tinerei Kira Plastinina este, fără îndoială, unul dintre cele mai ciudate subiecte despre care am scris, luând în calcul toa­te curiozitățile pe care le-am întâlnit în ultimii 8 ani ca jurnalist specializat în artă, cultură și modă pentru publicații din Los Angeles. Plastinina, care a împlinit 16 ani la 1 iunie, este un de­sig­ner născut și crescut la Moscova.

O est-europeancă adevărată. La momentul la care scriu aceste rânduri, Kira are trei ma­gazine în Statele Unite, toa­te purtându-i numele, asemeni magistraților care în Grecia Antică dădeau numele anului lor de naștere. În plus, Kira are o impresionantă colecție de articole în presa americană, care-i prea­slă­vesc înțelepciunea supranaturală, aptitudinile în business, dar și o listă remarcabilă de amici faimoși, printre care se află celebrități ale mo­mentului, de la vedetele serialului MTV „The Hills“ până la noua senzație pop Chris Brown.

Lansarea primului magazin Kira Plastinina la Los Angeles în această vară mi-a facilitat o întâlnire față în față cu această tânără, pe care sunt bucuroasă să v-o relatez.­­­­­­ Înainte de toate acestea, mi-ar plăcea, însă, să vă invit să dăm o raită prin dulapul meu. Iubesc hainele, le-am iubit întotdeauna (cu excepția unei scurte perioade de la începutul colegiului când am decis să port numai haine second hand pe care le cumpăram din târguri, ca urmare a influenței no­bile a universității mici și hippy din Carolina de Nord pe care o urmam).

Așadar, ador hainele: le cumpăr, le port, le păstrez în dulap pentru ca să le redescopăr cu încântare peste ceva vreme și să le port din nou ca și cum ar fi fost achiziții proaspete. Sau le scot din dulap ca să le fac loc noilor venite. Cu toate acestea, sunt câteva obiecte la care țin mai presus de toate, lucruri la care nu voi renunța niciodată. Au venit cu mine din România, unde am crescut și de unde am traversat împreună cu familia mea jumătate de lume ca să ne stabilim în California.

În valiza mea am împachetat cu grijă o cămașă cadrilată de poplin care a fost a bunicului mamei, un pulover tricotat cu butoni sidefați pe care bunica îl purta când mergea duminica la biserică și o pereche de jeans Wrangler, evazați, pe care i-am primit pe la 10 ani de la niște rude belgiene care, în anii ’80, obișnuiau să ne trimită pachete cu ciocolată, cafea și haine purtate.

Nu le mai port astăzi, dar îmi place să știu că sunt depozitate cu grijă, așezate în punguțe speciale care le protejează de atacul moliilor. Sunt una dintre legăturile cu trecutul meu, o parte din ceea ce a însemnat să crești ca preadolescent în anii ’80 în București, unde noțiunea de modă era, practic, inexistentă. Dar chiar și așa, românii in­te­resați de modă, ca toți cei din țările pactului de la Varșovia, știau cum să-și încropească ți­nu­te cu o notă șic. Îmi amin­tesc cum bunica mea, cocârjată deasupra unei mașini de cusut Sin­ger (o relicvă de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial), îmi făcea rochii de plajă, șorțulețe sau bluzițe.

Când „burlanele” au de­ve­nit o modă, prin clasa a patra, am instruit-o îndeaproape cum să-mi facă și mie câteva manșoane-căciulă. A cro­­­șetat conștiincioasă câteva modele – ru­gi­niu, alb și roșu, pe care le-am purtat cu mândrie și care mi-au adus invidia co­le­ge­lor de la Åžcoala Generală nr. 50 din București.

Drumul de la București la Los Angeles e lung și dificil, dar iată-mă într-o seară în­miresmată pe la începutul acestei veri, traversând bulevardul Robertson – una dintre cele mai trendy zone de shopping din Orașul Îngerilor – mergând către deschi­de­rea unui magazin cu haine care poartă numele unei adolescente moscovite: Kira Plastinina. recând pe bulevardul acesta n-ai cum să nu remarci mercedesurile înghesuite pe stradă și anunțurile din vitrine.

Unele o celebrau pe Anya Hidmarch, un designer de genți din Londra, altele anunțau noul „concept boutique” Chanel sau „one stop shop”-ul Kiston – devenit celebru grație avidei cumpărătoare Paris Hilton. Toate, însă, targetate către un public tânăr, mai puțin interesat de taioarele lui Karl Lagerfeld care fac vâlvă sezon după sezon și mai apropiat de gențile matlasate și balerinii franjurați care sunt ofertele constante ale redutabilei case franceze. Când am intrat în noul magazin al Kirei (al doilea în Statele Unite, primul fiind în New York), am încasat o supradoză de dră­gă­lășenii: inimioare, îngerași, paiete, tran­dafiri roz, roz peste tot.

Am tras cu ochiul imediat către Kira – o adolescentă drăguță, înaltă, cu părul castaniu lung și drept – care făcea piruiete în fața unei oglinzi imense din magazin, aranjându-și rochia pentru un interviu la MTV. („E din colecția noastră de primăvară-vară 2009”, a explicat.) În Rusia sunt 40 de magazine Kira Plastinina, asta pentru că Serghei Plastinin, un magnat al produselor lactate, și-a lansat fiica anul trecut, iar afacerea a explodat curând după aceea.

Din câte știu, nici un alt designer rus contemporan, sau est-european, nu are un asemenea succes dincolo de granițele patriei sale. Sigur, există importuri est-europene, cum este designerul de bijuterii Ksenia Koneva, acum stabilită în Los An­geles; actrița-cântăreață de origine ucraineană, Mila Jovovich, a cărei colecție, „Jo­vo­vich Hawk“, a avut cronici elogioase în America; și așa mai de­par­te.

Dar niciuna dintre acestea nu locuiesc în Europa de Est, ca tânăra Plastinina. Stiam că hai­nele create dincolo de Cortina de fier au fost ca un stereotip, mohorâte și neinteresante, demodate după standardele vestice. În timpul războiului rece, trendurile din cultura pop, mai ales cele din modă, au stat la umbra blocului socialist încă 10 ani după ce restul țărilor au pornit în cursa către NA­TO. Am întrebat-o, așadar, pe tânăra Plastinina dacă își aminteș­te de acest fenomen și dacă s-a gândit, crescând, că hainele pe care le purtau cei mai mulți oameni în țara sa erau demodate.

Cu ochii rotunjiți de uimire, a clipit confuză, ca un roboțel suprasolicitat: „Nu am un răspuns la această întrebare.” Åži de ce ar avea?! Născută după separarea Uniunii Sovietice, Kira a crescut într-o Moscovă plină de privilegii, urmându-și mama în excursii prin butiquri ca Versace sau Louis Vuitton, care apăruseră pe bulevardul Tverskaya în anii ’90, astăzi cel mai luxos bulevard al orașului.

„Când eram mică, mi-au plăcut întotdeauna hainele pe care le purta mama. Uneori luam o foarfecă și le tăiam ca să le pot face pe măsura mea și să le port”, mi-a spus tânăra care n-a fost doar educată în școlile de limbă engleză, ci a devenit familiară cu brandurile de designer încă de când învăța să facă primii pași.

Cu amestecul de culori în nuanțe stridente de neon, tricouri cu slogane („Hugs and Kisses!”), cu imagini ale tinerei antreprenoare călărind, care rulează pe ecranele plate, magazinul din Los Angeles este un mix între o notă de familiaritate și una de globalizare, asemănător cu cel al lanțurilor trendy de magazine.

Creațiile ei sunt ceva între Hello Kitty, Forever 21 și H&M: inele drăgălașe de cocktail cu 8 dolari bucata, jambiere din dantelă și hanorace cu un imprimeu așa de elaborat, că a trebuit să mă uit chiorâș ca să reușesc să-l descompun: îngeri suprapuși peste supereroi gen Wonder Woman îmbrăcată în stilul Grace Jones. Prețurile sunt rezonabile (multe dintre produse sunt sub 50 de dolari), iar etichetele au inscripții și în rusește și în englezește.

Toate hainele sunt fabricate în China, dar se spune că producția se va muta în Statele Unite, așa că rămâne de văzut cum vor reuși să păstreze și prețurile mici. Toată atmosfera din magazin – ca și întreaga colecție – părea, însă, a fi o imitație. Ca și cum ar fi copiat, pur și simplu, modelul afacerilor de succes cu haine pentru adolescenți. Dincolo de editorialele pline de laude din presa americană – un articol recent din Los Angeles Times, intitulat „From Russia, with Love”, era o odă adusă personalității și farmecului său – eu am rămas, însă, dezamăgită.

Pentru mine, aceasta era o șansă ca un tânăr designer est-european să intre pe piața americană, o oportunitate unică de a ne prezenta vestului cu filozofia noastră de viață. Avem un mod distinct de a vedea lucrurile, colorat de trecutul nostru, unul întunecat, dar în același timp unul mândru, plin de amintiri frumoase. Mi-ar fi plăcut ca tânăra Plastinina să se ridice la nivelul așteptărilor generate de notorietatea sa, ca să le arate vesticilor ceea ce suntem noi, est-europenii.

Cât de întreprinzători, plini de umor și de resurse suntem. Cât de semeți, îndrăzneți și sarcastici ne dovedim în fața greutăților, cum suntem capabili să transformăm ghinionul în șansă doar cu câteva vorbe de înțelepciune bine plasate. Din păcate, ea nu e nimic din toate astea. Ea a ales să reîngurgiteze tendințele de pe piața americană și să le împroaște înapoi către un public de cumpărători afabili. Da, știu, e tânără, are doar 16 ani. Dar aștept să văd designeri est-europeni care pot spune în mod corect povestea noastră.