Părerea mea e că am avut chimie cu Oana Pellea şi dacă nu e aşa, doar dumneai poate spune. Şi înainte de chimie am avut o poveste mică. Am sunat-o pentru prima oară prin decembrie şi mi-a părut destul de absentă la telefon. Nu am reuşit să stabilim nimic concret atunci. Am sunat-o acum din nou. Era veselă şi într-o vizită. M-a rugat să o sun a două zi după ora 18. N-am apucat. A doua zi de dimineaţă m-a sunat şi nu am apucat să îi răspund pentru că aveam mâinile prin alte părţi. Am sunat-o imediat înapoi şi a urmat dialogul:
O.P. – Pe cine am sunat?
T.R. – X de la Tabu.
O.P. – Aaaaa, nu sunteţi părintele Catalin…
T.R. – Nu, dar dacă vreţi să va spovediţi, vin oricând…
O.P. – (a râs tare) Sunaţi-mă în 10 minute.
T.R. – Sigur.
Au trecut 12 minute.
T.R. – Săru’mâna…
O.P. – Aşa. Aveţi un deadline?
T.R. – Nu am, dar dacă îl facem aş vrea să îl public până vineri.
O.P. – Ok. De ce vreţi să faceţi un interviu cu mine?
T.R. – Pentru că m-am gândit să readuc în lumina reflectoarelor o actriţă mediocră şi mai puţin cunoscută.
O.P. – (a râs tare) E un motiv bun. Imi place. Ma recunosc. Vă trebuie poze?
T.R. – Nu. Pot lua de pe net.
O.P. – Perfect. Să luaţi una, cea mai urâtă. (râde)
T.R. – Nici n-am văzut vreuna frumoasă cu dumneavoastră până acum.
O.P. – (râde tare) Asa este. Ai dreptate. Mâine la 11 atunci.
Ştiu că în oricare alte condiţii acest dialog ar părea lipsit de respect şi ar fi dovada vie a faptului că nu am cei şapte ani de acasă. Dar nu în ziua aia. Aşa am simţit. Am făcut interviul. Şi dacă, nu veţi afla nimic nou din el, vă spun eu ce e important. Oana Pellea e bine. Iar dacă nu e, înseamnă că e o actriţă şi mai mare decât credeam. Că nu poţi fi sigur de nimic pe lumea asta, în afară de tine…
TABU.RO: Aveţi o casă frumoasă…
OANA PELLEA: N-am cumpărat mobilă în viaţa mea.
T.RO: De ce?
O.P.: Toata casa e mobilată de la bunici şi de la străbunici. Cei din partea mamei. Iar mie imi place mobila veche. Am cumpărat lucruri doar pentru căsuţa mea de la munte.
T.RO: Cum arată căsuţa de la munte?
O.P.: E frumoasă. Cu mult lemn, lucruri simple si frumoase de la Zidaru. Sunt lucruri de o curăţenie aparte.
T.RO: Vă simţiţi altfel acolo decât aici?
O.P.: Am ajuns să mă simt peste tot la fel. Adica, bine.
T.RO: Când v-am sunat acum câteva luni, şi îmi cer scuze că spun asta, mi s-a părut că sunteţi abulică, discuţia telefonică mergea într-o direcţie necunoscută, mi-aţi spus că vă pregătiţi pentru un rol şi nu am reuşit să stabilim un interviu concret. Când v-am sunat acum se simţea că sunteţi veselă şi mi-am zis “WOW! Oana Pellea este într-o dispoziţie bună, poate facem un interviu frumos!”. Apoi a apărut confuzia cu preotul…
O.P.: A, da(râde cu poftă)! Preotul meu nu mai locuieşte in Romania . A pus bazele unei bisericuţe in Madrid . Din când în când, vine în ţară şi atunci e mare sărbătoare pentru mine. E un om foarte, foarte, foarte special.
T.RO: Păi şi, dacă e o persoană atât de specială, nu aveţi numărul dumnealui?
O.P.: Ba da, dar are două! (râde tare) Unul de Spania şi unul de România, iar cel de România seamănă cu al tău. Oricum, apropos de abulia de care vorbeai… să ştii că există o ordine perfectă doar de mine ştiuta… Oricum, mi se pare amuzant incidentul cu părintele. Nu? Si dacă nu te-a amuzat… tot aia… Am ajuns la concluzia că persoana pe care o amuz cel mai tare sunt eu… şi îmi face şi o plăcere nebună să râd de mine… aşa că… e ok. Cu confuzie cu tot… uite, tu îţi realizezi interviul…
T.RO: Mă străduiesc să fac un interviu cu doamna Olga Tudorache. Refuză tot timpul. Îmi e şi jenă să insist.
O.P.: Ăsta ar fi Everestul interviurilor. Doamna Olga e genială. Am petrecut două veri cu ea la căsuţa de la munte. Privilegiu. Am stat numai noi două. M-a batut fabulos la canastă… E unul dintre oamenii pe care îi iubesc cel mai tare. Ea nu dă interviuri. Nu îi place treaba asta. O înţeleg. Nici mie nu mi place… De nu era confuzia cu părintele… Nici lui Marin Moraru. Nu-i place deloc şi totuşi a acordat acum primul interviu televizat, după foarte mulţi ani, Eugeniei Vodă. Şi ce bine a făcut… A bucurat o mulţime de oameni. Sublim.
T.RO: Ieri m-am uitat din nou la interviul dumneavoastră la Eugenia Vodă. V-am ascultat cu atenţie, dar, din nou, acelaşi detaliu mi-a atras atenţia. Aveţi nişte dinţi extraordinari. E adevărat acum, ca vă văd, nu mai am aceeaşi senzaţie.
O.P.: Nu? Dar ce senzaţie te încearcă? Te-am dezamăgit? Vezi ce înseamnă să dai interviuri? Au dreptate Olga şi Marin. Gata! S-a terminat cu interviurile. N-o să mai merg niciodată la un interviu televizat. Unii se uită la ochi, alţii la dinţi, alti la urechi, alţii la mâini şi rămân foarte puţini cei ce ascultă ce spui. Aveţi dreptul să vă uitaţi la ce doriţi… Asta înseamnă un interviu televizat. O expunere… Sigur că fiecare rămâne cu ce alege… În cazul tău cu dinţii… Mă rog, opţiunea dumitale… Alţii, fiecare după posibilităţi. Da’ tot e bine că ai ramas cu ceva…
T.RO: Vă simţiţi expusă?
O.P.: Nu. Dacă aş fi în America, la Hollywood, poate…
T.RO: Aţi vrea să fiţi în America, la Hollywood?
O.P.: Nu.
T.RO: Şi dacă soarta vă duce acolo?
O.P.: M-a şi dus. Acum filmez în America. Mi-e foarte bine şi în America. Dar vorbeam de expunere….
T.RO: Şi vă mai pare rău, cum spuneţi în “Jurnal”, când plecaţi de undeva?
O.P.: Începe să nu îmi mai pară chiar asa de rău. În schimb, când plec de la căsuţa de la munte îmi pare rău. Mai ales când vin spre Bucureşti.
T.RO: Ce s-a întâmplat cu Tutu şi cu Mârţu? (câinele şi pisica)
O.P.: Au plecat şi ei…Aveau 15 si 17 ani…. Sunt tentată să îmi iau un câine, dar nu sunt pregătită acum.
T.RO: Am răs de câteva ori citindu-vă cartea, cel mai tare la următorul pasaj. Nu e o întrebare. Doar vă spun. “Am făcut un tort greşit. Mă obsedează că stă ruşinat în frigider. O să ne prefacem cu toţii că e foarte bun. Va fi un chin, mai bine îl arunc. Ce soartă de tort. De câte ori trec pe lângă frigider mă stresează. … Am mâncat din el la prânz. E foarte bun.”.
(Râde)… NOTĂ: Cred că nu e prea lizibil să pun râde, râde, râde. Ca să ştiţi, Oana Pellea a râs mai tot timpul.
O.P.: Să ştii că de câte ori treceam pe lângă frigider mă simţeam cam jenata. Era bun, dar era o greşeală estetică uluitoare. Multă lume mi-a spus că a şi râs când a citit cartea. Ma bucur tare. Eu nu ştiu cum e pentru că nu am citit-o. Nu că mi-ar fi greu sa retrăiesc cele scrise acolo… Pur şi simplu nu am recitit-o. Am parcurs-o o singură dată când a venit de la corectură înainte de tipărire. Am înţeles că se citeşte uşor…
T.RO: Chinul ăsta de a mânca şi savura, de faţadă, un tort, îl vedeţi aplicat şi în viaţa de zi cu zi?
O.P.: Nu. Niciodată. Nu fac nimic de faţadă. Nu îmi permit faţă de mine. De ce mi-aş pierde timpul cu… faţadă… N-am timp. Am foarte multă treabă cu mine.
T.RO: Legat de asta, am să vă spun sincer, după primele cincizeci de pagini din carte mi-am zis că sunteţi nebună, dar nu în sensul de dus la spital…
O.P.: Mulţumesc…
T.RO: … ci în sensul mai domestic, mai personal. Un fel de nebun în el însuşi. Şi există în carte un pasaj în care spuneţi că vă simţiţi mult mai puţin singură atunci când sunteţi cu ochii închişi. Staţi cu ochii închişi doar când vă puneţi să dormiţi sau şi de-a lungul zilei?
O.P.: Am spus asta în sensul că de foarte multe ori mă simt singură când sunt înconjurată de lume şi deloc singură când nu sunt decât eu cu mine… Probabil că ţine de nebunia asta de care spui tu, când sunt doar cu mine îmi vin în minte lucruri foarte frumoase. Dacă aş închide pleoapele acum… aş savura pe ecranul minţii mele un filmuleţ cu Charlie Chaplin. Nu îl ştiam şi l-am văzut de curând pe youtube. Sunt într-o continuă admiraţie faţă de omul ăsta. Senzaţia mea e că pe parcursul zilei mi se lipsesc de retină doar lucrurile frumoase. M-am autoeducat să mă feresc de cele urâte. M-am hotarât să acord atentie doar lucrurilor şi imaginilor şi întâmplărilor frumoase. Pe celelalte nu le primesc în realitatea mea. Chiar dacă apar… încerc să nu le acord atentie.
T.RO: Nu credeţi că trăiţi prea mult în mintea dumneavoastră?
O.P.: Trăiesc şi eu unde pot. :)) Acolo unde îmi e bine. Eu sunt o fire curioasă. Semăn cu tata care spunea că îl interesează ce e sub coaja lucrurilor. Marea mea curiozitate este faţă de mine şi încerc să mă cunosc. Mi se pare esenţial. Am realizat acum câteva zile că unicul martor real interesat de mine sunt exclusiv EU. În rest mă intersectez cu oamenii în viaţa asta a mea, avem momente de prietenie împreună, ne iubim, ne despartim, ne comentăm, etc. Dar până la capătul capătului drumului singura persoana real interesată de mine sunt eu.
T.RO: Nu ştiu dacă lumea vă bârfeşte…
O.P.: Ei, ba da, dar nu vom vorbi despre asta.
T.RO: Spun asta pentru că, de obicei, când caut materiale despre cei cu care vorbesc, primele articole sunt din tabloide. La dumneavoastră mi-a apărut imdb şi wikipedia.
O.P.: Iar te am dezamăgit… Revenind la traiul în capul meu, cred, cel puţin acum, că realitatea fiecaruia este ceea ce alegem noi să trăim… Fiecare e responsabil de cum îşi trăieşte şi construieşte viaţa. Dacă aleg lucrurile urâte, aia devine realitatea mea. La fel e şi cu frumosul. E o alegere pe care trebuie să o faci clipă de clipă… Bine eu am un avantaj mare. Părinţii mei sunt contul meu de fericire… Ca un fel de bancomat. Mă duc din când în când şi mai extrag frumuseţi sau energii de acolo care mă reîncarcă cu putere să văd şi să aleg doar frumosul.
T.RO: Cum reuşiţi să faceţi asta, să vă concentraţi pe frumos?
O.P.: Prin geniu! :)))))) Glumesc, nu ştiu. E un proces. Îmi place tare să citesc, să meditez, să tac, să privesc. Uite, de exemplu dacă tot citeşti şi citeşti din Nichita – la un moment dat începi să respiri şi să exişti în universul numit Nichita . E ca şi cum intri într-un halou. E ca şi cum te bine-cuvântează.
O.P.: Hai să vorbim despre facebook. Mi-a venit ideea ca de ziua lui Nichita, 31 martie, să îi fac o pagină de facebook. De drag. Există acolo un text pe care l-am scris în deschiderea paginii … de câte ori îl citesc mă surprinde. Ca şi cartea. Mi se întâmplă câteodată să citesc prin diferite locuri… bloguri… unele pasaje şi să zic frumos… uite, mă regasesc în ce scrie aici. Cine o fi scris randurile astea? Şi aflu cu surprindere că eu… Nu mi s-a întâmplat doar odata. Asta pentru că nu am niciun merit. Inspiratia nu e un merit personal. E un dar.
O.P.: Datorită facebook, am trăit trei evenimente frumoase. Nu m-a atins deloc filmul despre facebook, dar, uite, fenomenul m-a atins. Partea lui bună. Pentru că, la fel ca orice fenomen, nu are numai părţi bune… Revin la Nichita. M-am gândit ca pe pagina respectivă să invit pe cine doreşte să rescrie cuvintele lui Nichita, versurile lui. Şi de două săptămâni curge poezia lui Nichita pe facebook. Nu-i frumos? Sute de oamenii. E incredibil câţi oamenii frumoşi rescriu cuvintele şi necuvintele lui. Apoi i-am făcut lui tata o pagină. De drag. Şi iară sute de oamenii scriu cu drag despre el, postând poze şi interviuri şi secvenţe din filmele lui, etc. Şi tare frumos le mulţumesc. Iar cea de-a treia întâmplare e chiar fabuloasă. M-a indignat faptul că, după cutremurul din Japonia, la televizor, pe care nu îl mai deschid pentru că îmi insultă bunul simt şi inteligenţa (mai bine mă duc în baie şi ma înjur singură în oglinda), nimeni nu arăta respect real şi compasiune pentru oamenii de acolo. Nu e posibil să nu te atingă şi să nu faci, ca televiziune naţională sau nu , o plecăciune fata de drama acelor oamenii. Am fost atât de indignată şi am scris pe facebook că nu pot să acuz pe nimeni şi nu am dreptul să judec pe nimeni atâta vreme cât nici eu nu fac nimic. Şi atunci am anuntat ca la ora 8 seara, în data de … mă voi duce să aprind o lumânare lângă biserică Kreţulescu cu gândul la nenorocirea acelor oamenii. Cine vrea să vină alături de mine, să vină! S-au anunţat vreo două mii de oameni. Am început să mă întreb dacă nu cumva aveam nevoie de aprobare că deja aducea a manifestaţie. Am ajuns acolo la 8 şi zece şi mi-am impus să nu am aşteptări. Daca erau 2000 de persoane era bine, de erau 3 era la fel de bine. Normal biserica era închisă, dar în faţa ei erau aprinse vreo cincizeci de lumânări şi mai erau acolo vreo patruzeci de persoane. Cea care se ocupa de biserică s-a speriat neînţelegând ce căutam acolo noaptea… A luat legatura cu preotul caruia i s-a explicat de catre o participantă scopul întrunirii noastre. Părintele a fost minunat şi i-a explicat doamnei ce avea grija de biserică faptul că totul e în ordine şi să ne lase în linişte. Exact în clipa în care am vrut să plec, (De două ori în viaţă m-a ţintuit Dumnezeu. Când a murit mama şi acum.) am rămas pur şi simplu pe loc. Un moment de linişte totală in mine – în care nu se întâmpla nimic. Nu mă rugam, pur si simplu stateam parca suspendata in timp. Şi, după momentul ăsta, chiar când am facut primul pas să plec, am auzit pe cineva spunând: “Poftiti în biserică!”. Era părintele bisericii Kreţulescu, care a venit de acasă impresionat de gestul nostru, a deschis biserica, ne-a poftit pe toţi înăuntru şi a făcut o slujbă simplă, curată, superbă pentru victimele cutremurului din Japonia Şi ce era emoţionant era faptul ca eram persoane ce nu ne cunoşteam între noi şi ne rugam împreună pentru oamenii pe care nu îi cunoşteam… A fost o întâmplare foarte curată şi frumoasă.
O.P.: Am cunoscut oameni frumoşi pe facebook dar ma feresc sa îl deschid prea des pentru că mă duce din frumuseţe în frumuseţe… şi timpul fuge… Acum pe internet poţi vedea muzee, poţi citi cărţi rare, poti calatori în virtual, etc… Poate deveni uşor periculos.
T.RO: Cum vă potriviţi cu tehnologia de ultimă oră?
O.P.: Îmi place, sunt vărsător şi imi place tot ce tine de comunicare. Nu prea am timp pentru calculator.. . Şi parcă tot realul mă tentează mai mult decât virtualul.
T.RO: Gătiţi des?
O.P.: Hodoroc tronc. Nu. Nici nu sunt vreo pofticioasă. Nu am o mâncare o preferată. Nu poftesc la nimic şi chiar nu mă omor după dulciuri. Cred că mâncarea e o necesitate şi atât.
T.RO: Vedeţi multe filme?
O.P.: Nu foarte multe. Cinematografia mă dezamăgeşte de la un timp. Din artă a devenit altceva. Industrie. Sigur ca există şi filme de autor, filme de artă… dar sunt rare… Mi-a plăcut “Biutiful”. Javier Bardem e peste film. Bardem e un actor care imi place. În rest, despre film, putem să discutăm. Are o poezie si o frumusete aparte. Unii au vazut urâţenia în film… Mie mi s-a parut că vorbeşte despre mizeria condiţiei umane ce poate deveni sublimă… Mă întorc la facebook. Am găsit aici un Artist. Sorin Onişor îl cheamă. E fotograf. Poţi visa sau face un film întreg pornind de la orice fotografie realizată de el… Nu-l cunoşteam. Am aflat apoi că a luat premiul pentru cel mai bun artist fotograf. Fiecare fotografie e un univers. Poezia şi frumuseţea sunt în ochii lui. Poate fotografia şi o găleată că va arata tot senzaţional. E un adevarat artist.
O.P.: Revenind la filme. Nu mi-a plăcut “The Social Network”. Am mai spus de el. Dacă nu îl vedeam în avion,… coboram. Nu! Nu mi-a spus nimic… n-a provocat nimic în mine… Nu… Hai să vorbesc despre lucruri ce îmi fac placere… Sunt artişti pe care îi iubesc. DeNiro. Şi acum când a îmbătrânit. Deşi unii îl înjură pentru rolurile pe care le face acum. Omul şi-a construit una dintre cele mai solide cariere din istoria cinematografiei şi acum şi-a luat libertatea să se JOACE. Îl apreciez cu atât mai mult!. Mor de dragul lui. EL şi EA, nici nu trebuie să le dăm numele că ştie toată lumea că e vorba despre DeNiro şi Meryl Streep. Nu se atinge nimeni de ei! N-are cum. Streep e singura actriţă la care am văzut acest fenomen de transparenţă… Devine în cadru… pur şi simplu transparentă ca şi când lumina ar veni din lăuntrul ei. Un miracol de actriţa…fabuloasă. DeNiro e timid. Şi asta imi place la el . Şi e taciturn Şi Amza era foarte timid. Amza de acasă. Semăna cu DeNiro… Îi plăcea cu lumea, să dăruiască… îi plăceau oamenii. dar era şi taciturn şi introvertit. Îmi mai place tare Robert Downey Jr.. Sunt mulţi foarte mari actori… Şi actorii englezii îmi plac tare…
O.P.: Acum sunt într-o perioadă în care nu îmi mai ajunge performaţa la un actor. Mă interesează ce e după performanţă. Am avut o perioadă, zic de mine, în care mă interesa spectaculosul. Acum mă interesează mai tare ideea că simplitatea e cea mai spectaculoasă. Nu performanţa lui Meryl Streep mă interesează , performanţă pe care sigur o admir şi apreciez, ci universul pe care îl poartă si aduce cu ea. Si ma intereseaza in slujba cui imi pun farima de talent pe care o am…De ce vreau sa exist intr o piesa sau in alta…ce vreau sa spun cu alegerea mea…DeNiro spunea că a învăţat de la profesoara lui de actorie Stella Adler ca -Your talent is in your choice. -E adevărat, ba eu cred că asta e valabil si pentru intreaga viata.Pina la urma viaţa unui om e in mare parte suma alegerilor sale.
T.RO: Care e cea mai importantă alegere pe care aţi făcut-o?
O.P.: Când a murit tata, am murit puţin. Când a murit mama – am murit de tot. Pentru că tot ce iubisem, pierdusem. Simplu. Şi atunci am ajuns la punctul în care numai aveam nimic de pierdut. Punctul zero. Şi în punctul zero a venit momentul să mă întreb serios ce am de gând … Ce fac cu viaţa mea? Încotro? Şi m-am gândit că ei doi mi-au dat viaţă şi singura dorintţă a lor ar fi fost să fiu fericită. Asta e dorinţa oricărui părinte ce îşi iubeşte copilul. Şi atunci din iubire pentru ei, din repect pentru ei, am ales să le împlinesc visul – să devin un om împlinit şi bucuros. Şi am luat-o de la capăt. Şi, la început pentru ei, încet încet şi pentru mine, am reînceput să trăiesc. La început impusă, încet încet bucuria a intrat în fiecare clipă a vieţii mele. Sigur că am avut Ajutor. Mulţumesc Lui Dumnezeu.
T.RO: Îmi spuneţi un banc?
O.P.: În cabinetul unui psihiatru intră un individ care părea nebun, cu părul zburlit şi care se aruncă sub biroul doctorului. Secretara face gesturi de neputinţă în spatele lui, iar doctorul, care stptea la birou, îi face semn să îi lase în pace. Şi se uită spre tipul de sub birou şi începe să îi vorbească ca unui copil:
– Cine eşti tu? Aaaa. Ştiu. Tu eşti un copil mic,mic,mic. Aşa e că eşti un copil mic? Şi că suferi că ai fost abandonat de mămica şi de tăticul tău? Nu e nimic. Pentru că eu o să mă împrietensc cu tine şi o să am grijă de tine.Iti dau laptic caldut si … Aşa e? Am ghicit?
Tipul de sub birou tace şi se uita lung şi fioros la el.
Doctorul continuă.
– Mmmm, nu eşti un copil mic… Aaaa! Ştiu. Tu eşti un arici! Ai ieşit în lume şi eşti în mijlocul drumului şi te-ai zgribulit tot. Dar eu te iau şi te mângâi şi te iubesc… Am ghicit?
Privirea celui de sub birou era din ce în ce mai stranie.
Şi doctorul continuă.
– Nu, nu eşti nici un arici… Gata…am gasit! Stiu! Sigur ca da, tu eşti un căţeluş mic! Abandonat în ploaie… Dar eu o să te iau, o să te duc acasica ,o sa ti fac baita … ca să îţi fie bine,o sa te iubesc si n o sa mai fi singur si…
Tipul de sub birou nervos il intrerupe spunindu i : dom doctor!. lasa ma doamne iarta ma sa ti instalez internetu!
O.P.: Îmi plac bancurile. Şi îmi place să râd. Pe 1 ianuarie 2010, mi-am propus să nu treacă nici o zi din viaţa mea fără să râd. Şi m-am ţinut de asta. N-a trecut zi să nu râd în hohote.
T.RO: Cam asta ar fi. Aţi mai vrea să spuneţi ceva?
O.P.: Un mesaj pentru omenire? Cum transmite oratorul mesajul omenirii în Scaunele lui Ionescu ?…
T.RO: Să spunem… Dar poate încercăm un mesaj mai original…
O.P.: Mai bine… tot un banc ar fi. Dar se spune si că ar fi adevărat…. Un mare filosof ce toata viata a studiat pentru a găsi fraza care va salva omenirea şi-a chemat toti discipolii. El era pe patul de moarte şi le-a spus să fie pe aproape căci momentul în care va transmite chintesenţa filozofiei lui se apropie şi le-o va dicta exact în momentul în care va trece Dincolo. Şi au stat, şi au stat, şi au stat… au asteptat, au aşteptat, au aşteptat… Într-un final a venit momentul. Şi atunci filosoful a zis: “Scrieţi! Scribii şi-au înmuiat penele în cerneală… Şi se auzi în liniştea mormântală glasul stins al filosofului “LAS… OMENIREA… “, privirea filosofului se înceţoşa, se schimba la faţă, ochii îi ieşira din orbită, vru să mai spună ceva…, dar cuvintele nu se mai făceau auzite… Scribii se înspăimântară căci puterile îl părăseau pe marele filosof, iar mesajul nu mai ajungea omenirii… Soarta întregii omeniri atârna de acest adevar ultim …, dar filosoful cu un efort enorm trase aer în piept… ultima suflare… pauză… scribii aşteptau cu sufletul la gură mesajul … tensiunea creştea… şi, cu ultimele forţe maestrul a adaugat “Las omenirea… la fel de tâmpita precum am găsit -o!”. Şi şi-a dat liniştit şi împăcat duhul…
O.P.: Mă intreb dacă toţi filosofii lumii au plecat de pe acest pământ cu acest gând? E o posibilitate…
O.P.: E frumoasă viaţa. Îmi place de mor. Şi, dacă te mai iei şi puţin peste picior… e şi mai şi!
T.RO: Mulţumesc frumos.
O.P.: Şi eu.
INTERVIU realizat de Adrian Telespan in 2011. Astazi, Adrian Telespan a lansat romanul “Cimitirul” la Ed. Herg Benet.
12 comentarii