TABU.RO: Ce știți despre ziua în care v-ați născut?
NUAMI DINESCU: Åžtiu că tata a crezut mereu că sunt băiat. Pe toată durata sarcinii. Pentru că el își doarea foarte tare un băiat. Åži și-a dorit atât de tare un băiat încât a făcut patru fete. Eu sunt cea mai mare. Dar nu s-a supărat când a văzut că sunt fată. A băut trei zile. Åžtiu că mama s-a chinuit să mă aducă pe lume de la ora 9 dimineața până seara pe la 12.30 sau 01.00. Avem discuții foarte lungi pe tema asta pentru că eu nu pot să îmi calculez precis ascendentul. Este ori leu, ori rac. Am aronganța, forța și spiritualitatea leului, dar țin cu dinții de familie și de casă ca racul. Dar nu se știe!
T.RO: Cu ce se ocupau părinții atunci?
N.D.: Mama lucra la țesătorie la Vulcana-Pandele, comuna în care locuiam, lângă Târgoviște. Este un om care a muncit extrem de mult. Eu semăn cu ea. Arătă exact ca mine. Sunt mama întreagă, dar nervii i-am luat de la tată. Tata lucra la un depozit unde se adunau pieile de animale, dar nu mai știu cum se cheamă.
T.RO: Ați avut o copilărie fericită?
N.D.: Foarte. Pentru că am avut ceea ce, la oraș, se numește guvernantă. Dar la noi nu se numeau așa. Erau femei care aveau grijă de noi. Au fost trei la număr, iar despre ultima pot spune că am iubit-o mai mult decât pe bunici. Oricum bunicii erau cam distanți. Eu când eram mică eram cam urâțică. Nu că acum aș fi vreo frumusețe, dar atunci chiar eram urâtă. arătam ca un băiat pentru că am fruntea mică și o plantație de păr… Acum am văzut că și Felicia Filip are la fel și m-am simțit foarte mândră. Așa… Eram urâtă și am avut și ghinion. Era să mor, dar această a treia femeie, Dumitra o chema, mi-a salvat viața. Pe la șase luni mi-am înghițit limba, toată lumea din casă nu știa ce să facă, iar ea mi-a băgat mâna în gură și mi-a scos limba afară. Dumitra ne-a crescut pe toate patru, iar când tata voia să ne certe sau să ne bată, ea îl amenința cu bastonul. Când ne era rău ne căuta junghiul. Adică lua un gălbenuș de ou proaspăt, îl plimba pe corpul nostru și unde se spărgea, de acolo venea durerea. Am avut o copilărie fericită pentru că aveam mereu lapte de vacă, cumpărat din sat, aveam găini în curte. Uite ce zdravănă sunt! De acolo mi se trage! De fiecare Paște sau Crăciun eu și surorile mele eram ca scoase din cutie. Totul pe noi era nou. De la chiloței la rochiță! Ne aducea tata haine de la București. Era un boem. Venea cu taxiul de la București și sunt 100 de kilometri! Tata ne spunea mereu povești. Ali Baba și cei 40 de hoți și câteva poezii deocheate despre Eminescu. Una era așa: Eminescu a fost oprit de poliție pe stradă și i s-a cerut să se legitimeze, iar l a spus că nu are buletin și că e Mihai Eminescu, poetul. Atunci polițistul i-a zis să-i compună o poezie. Åži a compus. "Tu sergent de stradă cu țignalul după gât / Să fluieri în pi**a mă-tii ca să-ți ție de urât!".
T.RO: Åžcoala?
N.D.: Clasele 1-8 le-am făcut la Vulcana. Eram bună la profilele umane și profesoarele mele "văzând" asta m-au pus, evident, să dau la liceul sanitar din Târgoviște. Unde, cum era și firesc, am picat cu brio și am fost distribuită la liceul de construcții. Ai în fața ta o persoană care a terminat Liceul Industrial Nr. 5 de Construcții, iar pe diploma mea scrie dulgher. Proiectul meu a fost făcut pe planșeu tip ciupercă.
T.RO: Păi și la actorie cum ați ajuns?
N.D.: Eeeee, a fost boală grea! Inițial am scris texte moralizatoare pentru Cântarea României, pentru brigadă. Åži scriam pentru că eram bună la asta. Eu am fost aproape tocilară. Mai puțin la matematică, unde profesorul mă poreclise "Poezie".
T.RO: Surorile erau, și ele, la fel de bune la învățătură?
N.D.: Eu eram tocilara. Åži ele învățau, dar avea, fiecare, înclinația ei. Acum una lucrează la circ, alta a fost profesoară de geografie, dar a renunțat, iar cea de-a patra este cea sacrificată care se ocupă de mama care nu prea mai poate să meargă. Tata nu mai e de vreo șapte ani.
T.RO: Pe surori cum le cheamă?
N.D.: Estera, Rahela și Ana. Puse de mama din Biblie. Nuami vine de la Naomi, dar a găsit mama o variantă în care Naomi tradus înseamnă amărăciune. Åži l-a modificat. În Biblie, asta pe scurt, Naomi este o femeie bună și blândă.
T.RO: Toate surorile sunt căsătorite, cu familii?
N.D.: Da.
T.RO: Sunteți singura necăsătorită. Familia a făcut vreodată presiuni asupra dumneavostră din cauza aspectului ăstuia?
N.D.: Nuuuu. Niciodată. Tata poate ar fi vrut. El, poate, nici nu ar fi vrut să plecăm toate, de nebune, pe la școli. Dar mama ne-a lăsat să facem tot ce am vrut. Când am plecat la București să lucrez în construcții mi-a spus ceva ce părinții nu prea spun copiilor: "Indiferent ce se întâmplă, tu îmi spui mie! Nu te uiți în gura lui taică-tău. Cu el vorbesc eu! Poți să faci copii pe lângă garduri, mi-i aduceți mie și îi cresc eu!".
T.RO: Așa. Ne întoarcem și la actorie imediat… Ați ajuns la București. Unde ați fost repartizață să lucrați?
N.D.: La Trustul de Construcții Agroindustriale și Zootehnice care era fix în clădirea în care e Pro TV-ul azi. La etajul 6. Acolo se făceau ședințele de partid pe care le iubeam pentru că puteam chiuli de la muncă. La vremea respectivă lucram cot la cot cu bărbații. Eram singura femeie. Sudam electric, căram schele. Cam asta făceam eu.
T.RO: Unde stăteați?
N.D.: În căminul de nefamiliști. Era rău. Stăteam câte trei fete în cameră. Pe primele două le mai țin minte. Uneia i-am botezat un copil, iar cealaltă, Cati, era foarte… masivă, dar veselă, frumoasă. Repara singură o pană de tractor.
T.RO: Să ne întoarcem la actorie…
N.D.: Simțeam nevoia că trebuie să mai fac ceva și m-am dus la Ansamblul Artistic al CC UTC. M-au pus să citesc un text și mi-au zis că a doua zi să aduc două poze pentru legitimație. Eram colegă cu George Ivașcu, Elvira Dobrică, ne-am găsit acum pe Facebook, Doru Ana. Am dat examen la teatru de câteva ori și am picat. Așa că am învățat pentru filologie. Am picat și acolo. Åži într-o zi m-am întâlnit cu Grigore Popa care m-a luat cu el la Reșița la teatrul de acolo. Așa a început tăvălugul cu teatrul…
T.RO: Atunci v-ați lăsat complet de construcții?
N.D.: Da.
T.RO: Când ați sudat ultima dată?
N.D.: În 1987.
T.RO: Ați vedea țara asta condusă de actori?
N.D.: Deloc. Deloc. Oamenii politici nu îi înțeleg pe actori și îi privesc cu dispreț. Oamenii politici nu înțeleg că actoria nu ți-o alegi tu. Ea te alege pe tine. Domnul Gușe nu a înțeles asta. A fost primul care a susținut renunțarea cumulării pensiei cu salariul. Sau, uite! E rușinos că Marius Manole trăiește cu 6 milioane pe lună! Atât are salariu! Åži știi ce ma roade? Îi detest pe politicienii care vin cu mare suferință cu coroane ori de câte ori mai moare un mare actor. Ia-ți coroana și bagă-ți-o undeva! Cât a fost viu nu a avut bani de medicamente, nu a avut bani de mâncare! Dacă eu mor și vine vreunul, mă scol din sicriu și îl iau de gât!!
T.RO: Cum vedeți faptul că mai toate televiziunile distribuie în telenovelele pe care le fac, nu actori, ci personaje a căror notorietate vine mai mult din sfera mondenă?
N.D.: E disperarea după audiență. Unii se descură. Cum a fost Luciu. Ea s-a descurcat. Ea nu e proastă deloc. Poate nu e școlită sau, mai bine zis, nu era când am cunoscut-o eu. Dar este docilă, supusă, vrea să învețe, ascultă. Nu e avară și nu bârfește deloc. Nu e intrigantă! Restul…. ce să zic? Alea nu sunt roluri. Mă uit la Carmen Tănase cu Visu pentru că fac niște bijuterii din scene care puteau fi aruncate la gunoi. Dar, dacă mi s-ar oferi, m-aș duce! Pentru că e nevoie de bani.
T.RO: Din ce câștigați bani acum?
N.D.: Spectacole de stand-up. Merg la evenimente. Fac reclame pentru afară pentru care, dacă acceptă și ei, iau cam 1.500 de euro. Iar dacă reclama e pentru țară cer și mai mult. E imaginea mea. Åži, dacă tot o asociez cu un produs, măcar să o fac pe niște bani. Dar mă descurc. Mă descurc și cu bani mulți și cu bani puțini.
T.RO: Dacă aveți bani mulți pe ce îi cheltuiți?
N.D.: Îi trimit mamei, plătesc toate facturile și cumpăr tot ce ne trebuie. Dacă rămâne ceva, îi pun în cont.
T.RO: Unde credeți că ați fi fost azi dacă nu apărea Tanța?
N.D.: Probabil la teatru la Ploiești sau, poate, mă transferam la București. Pentru mine televizorul nu a fost o țintă. Acum zece ani nu era așa ușor să apari la televizor.
T.RO: Sunteți singură sau aveți un iubit?
N.D.: Sunt singură și am un argument foarte solid. Nu vreau să accept orice gloabă lângă mine. Pe bărbați îi aleg femeile. Eu i-am ales, dar am zis că acum să mai iau o pauză.
T.RO: De cât timp sunteți în pauză?
N.D.: De vreo trei ani.
T.RO: Åži nu e greu? Din punct de vedere fizic măcar?
N.D.: (râde) Păi cine a zis că sunt într-o astfel de pauză? Iar la nivel psihologic mă descurc.
T.RO: Vă vedeți la fel peste douăzeci de ani?
N.D.: Eu nu-mi fac planuri. Dacă Dumnezeu vrea să mai apuc și ziua de mâine, e ok. Dacă nu, nu.
T.RO: Vă e frică de moarte?
N.D.: Nu.
T.RO: Dar de moartea celorlalți?
N.D.: Am făcut un pact cu Dumnezeu. I-am zis că nu îi cer nimic, dar nici să nu-mi ia nimic.
T.RO: Din rolurile pe care le-ați făcut până acum care v-a plăcut cel mai tare?
N.D.: Am jucat în facultate, că am făcut și teatrul la Hyperion la 31 de ani, într-o piesă de John Osborne, "Epitaf pentru George Dillon". E o poveste de dragoste între o femeie mai în vârstă și un băiat mai tânăr. Personajul era foarte încărcat.
T.RO: Un banc, vă rog.
N.D.: Un cavaler trebuie să plece la luptă și înainte de despărțirea de draga lui domniță cheamă un fierar pe căruia îi explică cum stau lucrurile și îl roagă să-i facă o centură de castitate. Fierarul îi face, o blochează pe domniță, îi dă cheia, cavalerul răsuflă ușurat și dă să plece, dar fierarul îl oprește și îl întreabă: Sunteți sigur că nu vreți și o botniță?