Fapta care te face om

Gena altruistă

Când cunoști un om despre care știi că a făcut un lucru deosebit de bun, te aștepți să fie altfel decât tine. Poate mai curajos, poate mai puternic sau mai hotărât. De cele mai multe ori, în­să, vei observa că nu sunt mari dife-rențe între cei care au căpătat notorietate de oameni buni și toți cei pe lângă care treci pe stradă în fiecare zi.

În afara momentelor critice, în care au simțit că trebuie și că stă în puterea lor să facă ceva, oamenii care fac fapte bune sunt la fel ca tine. Era toamnă în ziua în care grădinița unde era educatoare Alina Ser, în Costinești, a fost inundată și ava­riată grav de ape.

Ploua de câteva zile, dar nimeni nu părea să bănuiască dimensiunile tragediei care avea să lovească micul sat de la malul mării. Alina se afla, împreună cu 29 de copii, în grădiniță. Când una dintre fetițe i-a spus că a început să crească apa până aproape de nivelul ferestrei, a ieșit în curte și a des­chis poarta. Atunci șuvoiul din stradă a năvălit în cur­te, murdar și rece, și Alina s-a speriat. A început să dea telefoane cu disperare, sperând că exista cineva care îi poate ajuta.

Au stat vreme de șase ore izo­lați, pe măsură ce apa creștea din ce în ce mai tare, copiilor le era frig și groază, și au încercat să găsească soluții provizorii, care durau doar atâta timp cât apa nu mai înainta. Prima dată copiii au fost așezați pe măsuțe, iar când acestea au fost luate de apă au fost urcați pe niște dulapuri. Când, în cele din urmă, soțul Alinei a venit pe un ski-jet împreună cu tatăl unuia dintre copii, au crezut că au apucat pe Dumnezeu de picior. Dar munca de-abia începuse. Au spart podul și au scos copiii prin acoperiș, și într-un final, au reușit.

Când erau în pod, dând copiii din mână în mână, Alina a știut că și-a atins limitele umane când, după ce stătuse întinsă între două grinzi, cu micuții atârnați de ea, a încercat încă o dată să se așeze în aceeași poziție și nu a mai reușit. Era prea mică să ajungă acolo. Corpul ei știa că a trecut pericolul și nu mai reacționa la fel. După ce au ajuns pe uscat, Alina a simțit o urmă vagă de frustrare văzând că ceilalți pă­rinți stăteau la capătul străzii fără să intre în apă ca să își ia copiii în brațe și să îi încălzească.

După un timp, i-a trecut. Abia a doua zi, după ce apele se re­trăseseră, când a ieșit din casă și a văzut animale moar­te, mobilă distrusă și multe mașini de poliție, de pompieri, sau ambulanțe în sat, și-a dat seama prin ce trecuse. Nu știu cum au funcționat atunci me­­canismele de supraviețuire ale Alinei, dar mi-a spus că singurul lucru la care se putea gândi era că tre­buie să îi salveze pe toți copiii, pentru că nu putea să își imagineze cum ar fi fost să se uite în ochii unui părinte și să îi spună „numai pe-al tău nu l-am putut salva”.

În timp ce povestea lucrurile astea își fră­mânta mâinile și își găsea greu cuvintele. Psihologii și filozofii ar spune, deopotrivă, că ceea ce a făcut Alina, indiferent de perspectiva comună asu­pra lucrurilor, este un lucru normal. Altruismul de care dăm dovadă uneori este înnăscut: un lucru pe care îl avem în noi și care iese la iveală numai atunci când nevoile noastre sau ale celor din jurul nostru o cer.

Se pare că facem fapte bune în două feluri. O dată, atunci când ajutăm alți oameni datorită relației de ru­denie pe care o avem cu ei; și apoi, atunci când știm că cei pentru care acționăm ne sunt prieteni și ne-ar pu­tea returna, cândva, favoarea – ceea ce se numește al­truism reciproc. Numai că lucrul pe care îl capeți înapoi poate fi doar propria ta mulțumire.

Iar acesta este un târg cinstit, care ține de biologia noastră elementară. Gena altruismului, descoperită de către Ri­chard Ebs­tein (și colegii săi cercetători de la Universitatea Evre­iască și Spitalul Memorial Herzog din Ie­rusalim), care nu e altceva decât o mică variație a cromozomului 11, ne face să eliberăm dopamină atunci când facem un lucru bun pentru alții. Iar substanța aceasta ne dă o stare de bine și de fericire, ca atunci când am folosi stimulente precum drogurile sau alcoolul.

Poate tocmai de aceea Adrian Oianu spune că se simte bine în timp ce organizează evenimentele Special Olympics: „Aș vrea să știe toată lumea că îți face bine să dai o mână de ajutor, că acelea sunt, pentru mine, cele mai frumoase zile din an. La sfârșit pleci acasă fericit că te-ai născut sănătos, dar și bucuros că există astfel de oameni, care sunt capabili de bucurii atât de nevinovate. Åži îți dai seama că problemele tale nu valorează nimic.”

În timpul întâlnirii noastre a vorbit mult și foarte grăbit, dar nu l-a scăpat o clipă din ochi pe domnul Nicolescu, tatăl lui Åžerban, secretarul fundației Special Olympics România, despre care ne-a povestit că acesta vine la orice manifestație a fundației și că este vicepreședintele unei asociații pentru părinții unor copii cu sindrom Down. Între Åžerban și tatăl lui e o relație specială, care se vede cu ochiul liber. Dincolo de faptul că se îmbracă la fel, îi vezi cum își caută privirile, cum se protejează și cum se înțeleg.

Åžerban, care suferă de sindromul Down, este un norocos: a avut un părinte care l-a sus­­ținut, căruia nu i-a fost rușine cu deficiența co- p­i­lului său, și care l-a ajutat să învețe. Cei doi sunt ne­despărțiți, și când pleacă, după ședința foto, spre casă, mergând agale și purtând același model de pă­lă­rie, nu ne putem abține să nu îi urmărim cu pri­vi­rea. Cei 27 de ani ai lui Åžerban înseamnă tot atâția de ajutor necondiționat din partea domnului Nicolescu.

Este, probabil, un model elocvent de altruism între ru­de de sânge, așa cum a fost și pentru Ionela Danciu (mama de triplete, care a dat statul român în ju­de­cată pentru indemnizațiile cuvenite fetițelor), lu­crul pe care l-a făcut pentru fiicele ei. Până la urmă, însă, pe oricine am ajuta, nu facem decât să ne aju­tăm pe noi înșine. Gena altruistă întipărită în ADN-ul nostru are ca scop ultim propria ei perpetuare, așa că, atâta timp cât facem ceva și îi determinăm și pe alții să facă, la rândul lor, fapte bune, modelul devine mai solid.

Explicația științifică pentru evoluția acestei gene este ceva mai complicată de atât, dar ne putem imagina că seamănă foarte tare cu modelul inventat de perso-najul jucat de Haley Joel Osment în „Pay it Forward“: dacă ajuți trei persoane în mo­mente în care numai tu ai putea să o faci, impune-le ca atunci când vor fi scă­pat de probleme, să ajute, la rândul lor, alte trei persoane; și tot așa, până când impui un model de comportament. Iar partea cu ade­vărat frumoasă este că oa­menii nu sunt singurele viețuitoare care au ten­din­ța să facă fapte bune.

Gena altruistă are origini atât de îndepărtate încât merg până la o specie de alge, Vol­vox Carteri, așa cum au descoperit Aurora Nedelcu, profesor la Universitatea New Brunswick din Canada, și Richard Michod de la Departamentul de Ecologie și Biologie Evolutivă al Universității Arizona.

Toți oamenii despre am vorbit în acest dosar cred în ceea ce fac și au găsit înăuntrul lor resursele să își con­tinue munca; fie că au simțit nevoia să schimbe men­talități sau că au creat un nucleu cultural în ora­șe ui­tate de lume, așa cum au făcut Radu Afrim, Andreea Borțun și Alexandru Ion; fie că au venit din altă țară și au avut cu­rajul să privească din alt unghi tragediile lo­cale și pu-terea să încerce să le schimbe, precum Les­lie Haw­ke, sau că și-au ales o meserie care să însemne că îi vor ajuta, constant, pe alții, precum Katharina Kiss.

In­di­ferent dacă vrem să îi considerăm eroi, să le fim re­cu­noscători, dacă ni se pare că fac lucrurile astea din egoism sau din dorința de a-și crea o imagine bună, la sfâr­șitul zilei este important că faptele bune se întâmplă. Toate aceste lucruri înseamnă că putem fi, toți, mai buni. În fiecare zi, nu doar de Crăciun sau de ziua noastră. Că avem lucrul acesta în noi, și că l-am avut când nu eram, încă, oameni. Probabil de asta ne sim­țim atât de bine când facem un lucru bun, chiar dacă ne sacrificăm pe alocuri.

Lucrul bine făcut

Åži-a dorit întotdeauna să practice medicina și ceea ce face acum este împlinirea unui vis. Tocmai din acest motiv își face meseria cu plăcere. „Am efectuat un stagiu de prăgătire, întâi la Roma și apoi un an la Milano în ideea de a demara activitatea sub forma unui centru cardiovascular pediatric care să aborde­ze în mod sistematic, constant și profesionist aceas­tă patologie. Un rol important în această alegere l-a avut mentorul și profesorul meu, prof. dr. Radu Deac.

” De când lucrează în sistemul sanitar, a învățat foarte multe lucruri, dar spune că cel mai important dintre ele este speranța. Apoi, pe locul doi, este „încrederea în colaboratori, o consecință firească a faptului că în chirurgie, în general, și în cea cardiovasculară, în special, munca este una de echipă, iar rezultatele sunt direct propor­ționale cu «cantitatea» de încredere, spirit de echipă și devotament existente în sala de operație, reanimare și secție.” Vorbește despre marea bucurie pe care o reprezintă salva­rea vieții unui copil cu modestie și decență, adică exact ace­leași calități pe care le asociază muncii lui, iar despre motivația lui spune că vine chiar de la beneficiarii direcți.

„Atunci când vezi o mogâldeață de numai câteva zile al cărui întreg vii­tor depinde de tine și știi că tu ești cel care îl poate asigura, este un lucru extraordinar și o satisfacție enormă. E o mare bucurie să salvezi un copil; o bucurie a vieții. Toate lucrurile ne­plăcute, oboseala, frustrările, supărările dispar când evo­lu­ția postoperatorie este bună și când, în vocabularul nostru intern, terapia intensivă post-chirurgicală arată bine, adică toți copiii operați evoluează bine.”

Recent, s-a alăturat campaniei „Åžansă la viață, șansă la noi amintiri”, inițiată de Procter&Gamble, și deși nu îi face mare plă­cere să dea interviuri și să vorbească despre ceea ce face, a în­vă­țat că efortul lui și în acest sens este dedicat tot copiilor cu malformații cardiace congenitale, și a ales să îi ajute și în acest fel.

Opinie tabu: despre eroi și lucruri care le spală păcatele

Cunosc un om pe care l-am antipatizat intens timp de câțiva ani. Sentimentul era reciproc. Ne vorbeam atât de urât cât ne permi­teau educația și bunul simț și ne-am pus bețe în roate de câteva ori. Am continuat să nu ne placem vreme îndelungată, cumva cu un sentiment de familiaritate care a evoluat odată cu noi.

Asta până de curând, când, după ce nu ne mai vă­zuserăm o perioadă, l-am întrebat, într-un context social, ce mai face. Era fericit pentru că unul dintre copiii pe care îi are în grijă ob­ținuse o sponsorizare și mi-a transmis starea lui bună.

Până în acel moment, nu mă/nu îl întrebasem niciodată ce face. În acea seară mi-a povestit că este profesor itinerant și că are grijă de copiii de școală care au nevoi mai speciale. Tot a-tunci am aflat că a cumpărat, împreună cu o colegă, cârje pentru un copil cu dificultăți de deplasare. Aceste lucruri mici și firești pentru el mi-au schimbat complet părerea despre ce mi-aș fi imaginat că este caracterul lui.

Cu câteva zile în urmă, când ne-am întâlnit din nou, mi-a spus că crede că munca lui îi spală toate păcatele pe care știe că le are și că le face. În mintea mea, munca lui l-a transformat într-un erou. Când spun că niciunul dintre oamenii pe care i-am întâlnit atunci când am muncit la realizarea acestui dosar nu este perfect, sunt convinsă că și ei sunt de acord cu mine.

Acest lucru m-a făcut să îi privesc mai de aproape și să văd că, dincolo de sentimentele care îi animă atunci când fac câte un lucru bun și admirabil pentru cei din jur, de ceea ce le inspiră celorlalți, de simțul datoriei, acești oameni simt că își fac treaba. Tocmai din această cauză mi-a fost greu să scriu despre ei: pentru că faptele bune, mai ales atunci când sunt gratuite, intimidează.