Cu ocazia premierei celui mai așteptat film al anului, „Dark Knight“, toată lumea a avut pe buze numele unui singur actor: Heath Ledger, deși în distribuție erau nume ca Michael Caine, Christian Bale, Gary Oldman sau Morgan Freeman. Ultimul său rol terminat înainte de moartea prematură, The Joker, nu e nimic altceva decât nebunie pură, dezlănțuită. Surpriza, probabil, a fost mare pentru cei obișnuiți cu interpretarea ușor cabotină a lui Nicholson, cu râsul diabolic și ridicatul din sprâncene ale aceluiași personaj.
În „Dark Knight“, Heath Ledger pare a nu avea nevoie de multe șiretlicuri pentru a te face să simți Răul. Toată acea spaimă (fiori pe șira spinării) pe care-o induce spectatorilor e venită dintr-o ardere interioară întâlnită extrem de rar pe ecrane pentru că foarte puțini actori o au cu adevărat și pot să o arate. Dincolo de talentul înnăscut, unii dintre ei au devenit, rând pe rând, eroi datorită unei masculinități combinate cu o vulnerabilitate irezistibilă: Humphrey Bogart, James Dean, Montgomery Cliff, Marlon Brando, Paul Newman, Mickey Rourke, Daniel Day-Lewis, Sean Penn, Steve McQueen sau River Phoenix.
Toți aceștia au definit sau redefinit un coolness masculin ce a pus pe jar o lume întreagă. Majoritatea băieților din lumea filmului de azi sunt efeminați, nu fumează în filme, beau numai cocktailuri, se duc la shopping și oricât de drăgălași ar părea, de fapt sunt al naibii de plictisitori. Pe scurt: păpuși de pluș, sofisticate, pentru fete de pension. Nu încerc să fac apologia băieților răi și nici nu asociez coolness-ul cu macho-ismul, dar faptul că hobbit-ul Elijah Wood devine un sex simbol e îngrijorător.
Dacă vă întrebați ce-l califică pe Heath Ledger în liga acelor actori speciali, răspunsul e simplu: sensibilitatea sa firească din fiecare rol. Naturalețea sa a fost remarcată de la primele filme în care a jucat: „10 Things I Hate About You“, „The Patriot“, „Knight’s Tale“ sau „Casanova“. Rolul ce l-a făcut însă să fie nominalizat la Oscaruri pentru cea mai bună interpretare e cel din „Brokeback Mountain“, unde n-ai cum să nu fii emoționat de iubirea răvășitoare a unui cuplu gay de cowboys.
La fel de răvășitor e într-o dramă subapreciată, „Candy“, o ecranizare a unei cărți despre dependență: emoțională, față de iubire, și fizică, față de droguri. Dacă cea fizică e tratabilă, cea emoțională nu, oricâte încercări ai avea. Pentru a arăta versatilitatea fantastică, Heath Ledger a fost, de-a lungul carierei sale scurte, atât unul din frații Grimm, în filmul lui Gilliam, cât și Bob Dylan în filmul „I’m Not There“.
Nu contează absolut deloc dacă va lua post mortem un Oscar, nici câte articole laudative s-au scris, se scriu sau se vor scrie despre el. Contează doar să-i vedeți filmele și minunatul clip regizat de el (Ben Harper – „Morning Yearning“) și să simțiți.
Atât.