Suntem obișnuiți, în ultimul timp, să asociem succesul femeilor cu frumusețea lor. În societatea românească, dominată de media, imaginea femeii pare a fi garanția succesului. Multe femei se simt complexate dacă nu sunt atât de frumoase pe cât par a fi starurile TV sau manechinele podiumurilor de modă.
În toată graba de a obține, cu orice preț, idealul 90-60-90 – un fel de conformare în standarde care nici măcar nu ne aparțin – uităm că cele mai fermecătoare femei nu sunt neapărat și cele mai frumoase. Femei care și-au pus amprenta în istoria modernă în domenii diferite, fie muze pentru artiști sau filozofi, fie prin propria lor muncă, nu corespund acestor standarde. Însă toate au acel „nu știu ce“ (je ne sais quoi) care aprinde inimi și hrănește inspirații.
Să facem un scurt periplu în lumea frumoaselor urâte din ultima sută de ani. Am ales patru femei de excepție, din patru domenii diferite, pe care le-au dominat sau le domină cu eleganță. Nici una dintre ele nu poate fi considerată frumoasă la o primă aruncătură de ochi. Toate sunt femei de succes și unele au inspirat creații perene în domeniul frumosului, tocmai prin farmecul lor ascuns. Aș începe cu Marie Curie – prima femeie care a luat Premiul Nobel, prima persoană care a câștigat Premiul Nobel de două ori (în 1903 și 1911) și singura persoană de până acum care a fost laureată Nobel în două domenii diferite: fizică și chimie.
Născută în Polonia la sfârșitul secolului al XIX-lea, ea a devenit cetățean francez și s-a căsătorit cu Pierre Curie, alături de care a trăit și a lucrat până la sfârșitul vieții. Ei îi datorăm banala radiografie (Marie Curie a descoperit elementele polonium și radium) și deschiderea drumului pentru femei în științele exacte (până la ea apanajul exclusiv al bărbaților). Marie Curie s-a distins prin apariția sa mai degrabă ștearsă, urâtă, ar spune unii cu răutate.
Însă aceasta era dublată de un caracter care a demonstrat lumii moderne că femeile sunt la fel de inteligente ca (sau chiar mai mult decât) bărbații. Mult mai spectaculoasă – și mai puțin cunoscută, cel puțin după numele său adevărat – este Helena Ivanovna Diakonova. Născută în Tatarstan, în Rusia, ea se mută la Paris pentru a deveni Gala – regina încoronată a suprarealismului. În ciuda remarcabilelor sale trăsături comune, ea a fost muza tuturor artiștilor importanți ai modernismului. Eluard, Louis Aragon, Max Ernst și André Breton, toți au sucombat farmecului său și au fost inspirați de Gala în lucrările lor (ea pozându-le ca model).
Gala i-a fost soție lui Eluard până când grupul suprarealist l-a vizitat pe tânărul Salvador Dali în Spania. Cu zece ani mai tânăr decât Gala, Dali s-a îndrăgostit iremediabil de ea, aceasta devenindu-i soție, muză și manager abil. André Breton a renegat-o, declarând că are o influență distructivă asupra artiștilor cu care intră în contact, însă Eluard a rămas în bune relații cu ea după divorț până la sfârșitul vieții. Operele lui Dali ar fi de neconceput fără apariția misterioasă a siluetei Galei, uneori sub înfățișare de Madonna. Simone de Beauvoir nu poate lipsi din galeria frumoaselor urâte.
Femeia care a popularizat existențialismul și l-a fermecat pe filozoful existențialist prin excelență, Jean Paul Sartre, nu era frumoasă. Însă atracția pe care o exercita, prin spirit și prin misterul nelipsitelor turbane pe care le purta cu dezinvoltură, i-a atras faima printre bărbații vremii. La fel de faimoasă a făcut-o și cartea-izvor a feminismului modern „Al Doilea Sex“, care continuă să fie referință de bază a oricărui discurs despre poziția femeii în societatea dominată masculin. Simone de Beauvoir a știut să împartă prin scris experiențele unice din călătoriile sale în China și Statele Unite, dar și trăirile pricinuite în timpul „ménage-ului à trois“ dintre ea, Sartre și Olga – o studentă de care Simone se îndrăgostise.
Să ne încheiem periplul în cinema. Nici nu se putea altfel, căci cinema-ul este cel care naște frumusețile actuale; însă cineaștii celebri nu sunt neapărat fascinați de același lucru ca publicul. Rossy de Palma pare a fi exemplul perfect de farmec și mister. Cu o figură puțin comună și un nas pe care cele mai multe femei l-ar fi operat (din ignoranță), Rossy de Palma este una dintre actrițele fetiș ale lui Pedro Almodovar. Apariția sa tulburătoare poate fi admirată în filme precum „Femei în pragul unei crize de nervi“ (Almodovar) sau „Prêt-à-Porter“ (Robert Altman).
Am stat aproape de ea la o cină privată în Paris și pot spune fără să greșesc că nu îți poți lua ochii de la spectaculosul figurii lui Rosie. Poate că, după ce citiți acest articol, vă veți gândi de două ori înainte de a vă supune intervenției unui chirurg estetician. Pentru că frumosul izvorăște din farmec, iar perfecțiunea aspirațională propusă de bisturiu poate duce la uciderea farmecului. Așa cum Oscar Wilde spunea, „perfecțiunea nu e plăcută artistului, căci nu mai lasă loc creației“.