PROLOG
Când a ieșit din lift în acea dimineață de vineri, 20 aprilie 2007, Christian Scholtes, directorul de Resurse Umane al companiei Ernst & Young, a văzut-o pe Raluca Stroescu sprijinindu-se de o bară. Îi era vizibil rău la serviciu pentru a doua oară în acea săptămână, așa că a urcat-o imediat într-o mașină și a dus-o la Centrul Medical Unirea, cu care firma avea contract.
Raluca avea 31 de ani și era manager de audit. Slăbise mult în ultimele săptămâni, se plângea de dureri musculare și trăia mai mult cu napolitane și lichide. Colegii o tot îndemnau să meargă la doctor. Deși era conștientă că are o problemă, punea totul pe seama oboselii și amâna un control pentru sfârșitul lunii, când sezonul aglomerat din audit urma să se încheie. Până atunci se baza pe niște vitamine s-o țină în putere.
După două zile, duminică, pe 22 aprilie, Scholtes și Sebastian Mocanu, managerul direct al Ralucăi, au găsit-o moartă în apartamentul ei de la ultimul etaj al unui bloc din zona Vitan, în care locuia împreună cu trei pisici. O zi mai târziu, când cazul a răbufnit în presă, televiziunile și netul s-au inflamat de voci care acuzau fie compania că i-a impus Ralucăi un program prea sever, fie pe ea că n-a știut să se oprească la timp. Nimeni nu s-a îndoit că Raluca a murit de epuizare. Convinși că „prea multă muncă ucide“, unii și-au promis să nu se mai lase exploatați de corporații. Alții s-au întrebat dacă medicul care a consultat-o în acele ultime zile nu putea face mai mult.
CAPITOLUL I: RALUCA
„Asta o să fac toată viața, o să muncesc și o să ajung mare“, îi spunea Raluca adesea Cristinei Darie, o colegă de la Vodafone, unde Raluca a lucrat din 1998 până în 2004. Cristina nu își amintește dacă Raluca își stabilise ce anume înseamnă acel „mare“, dar știe că era concentrată pe carieră. „Pentru ea totul era o întrecere, să fie prima și să reușească tot“, spune Cristina. La Vodafone, și mai târziu la E&Y, muncea mult, era conștiincioasă și ordonată, tipicară chiar. De multe ori venea prima și pleca ultima. Nu depășea termenele de predare și nu se plângea niciodată că ar fi obosită; colegii se mirau și ei cum reușește. Uneori uita să-și ia de mâncare și îi cumpăra Cristina câte ceva. Deși erau de aceeași vârstă, Cristina, fiind o fire „mai mămoasă“, a luat-o sub aripa ei: „Cât a stat la noi, am avut grijă de ea. Pe urmă n-a mai vrut să ne întâlnim, că muncea foarte mult“.
Raluca a fost dintotdeauna slabă și poate din cauza asta le părea unora plăpândă. N-avea însă nevoie să aibă cineva grijă de ea, sigur nu când venea vorba de carieră. Toți cunoscuții o descriu drept puternică și independentă. Nu accepta să-i spună alții ce să facă și nici nu se lăsa ajutată. Spunea că e o învingătoare.
Se obișnuise de mică așa. Părinții au divorțat când avea opt ani și, fiind sora mai mare, a simțit că preia grijile familiei. Custodia copiilor a câștigat-o tatăl, dar acesta își petrecea mare parte a timpului în străinătate, unde lucra ca inginer constructor, așa că Raluca și Sabina, sora mai mică, au fost crescute mai mult de bunici. Mai apoi, tatăl s-a recăsătorit.
Raluca a suferit enorm în 2005, când i-a murit bunica pe care o iubea ca pe o mamă. Fusese pictoriță, unul din motivele pentru care Raluca a făcut școala generală și gimnaziul la Nicolae Tonitza. Avea și ea talent la desen, dar după ce a mai crescut i s-a părut că nu pictează suficient de bine și s-a reorientat spre meseria bunicului, care era economist. A dat la real la Colegiul Mihai Viteazu și își ajuta bunicul la contabilități încă din liceu. Apoi a făcut Relații Economice Internaționale la ASE, unde din cauza concurenței, deși a luat peste 9, a intrat la taxă. În primul an a tras tare ca să ajungă la zi, apoi s-a angajat contabil la Agip. „Parcă n-avea răbdare”, spune mama ei vitregă, Violeta Stroescu, 48 de ani, cu care Raluca a avut o relație strânsă și pe care o vizita des, mai ales când venea tatăl acasă. „Noi nu voiam să lucreze din facultate, dar ea ținea musai. Spunea: «Vreau s-o termin și să intru odată în rândul lumii»“. După absolvire s-a angajat la Vodafone; a continuat să învețe, a obținut atestate internaționale și promovări în departamentul de taxe și impozite al firmei.
La E&Y s-a mutat la sfârșitul lui 2004. Își dorea de mult să lucreze într-una din companiile de consultanță financiară cunoscute și sub numele de Big4: PricewaterhouseCoopers, KPMG, Ernst & Young și Deloitte. Din cauza fluxului mare de personal, E&Y, care de obicei angaja începători, își schimbase în perioada aceea politica și a primit-o pe o funcție de senior. A început să lucreze zile lungi pentru a suplini lipsa de experiență în audit, domeniu despre care mulți dintre cei care au cunoscut-o spun că i se potrivea ca o mănușă.
Colegii o descriu drept sociabilă, dar retrasă. În team building-uri era o companie plăcută, însă de când fusese promovată manager de audit în vara lui 2006, le evita: prefera să muncească. Cât a stat la E&Y, n-a avut nicio relație. Avea puțini prieteni apropiați, cât să-i numeri pe degetele de la o mână, și nu din cercul de la muncă. În ultimele luni, din cauza programului aglomerat, nu se mai vedea nici cu ei prea des. Prietenii spun că o simțeau distantă și consideră că pierduse controlul de ceva timp, că nu-și mai dădea seama că trăgea prea mult de sine. I-au spus că nu arăta bine, dar ea nu mai suporta să audă „Raluca, slăbești, nu face aia“. Le răspundea că se va pune pe picioare imediat ce trece perioada grea.
Ultima oară au văzut-o de Florii, pe 1 aprilie 2007, când una din membrele grupului de prieteni își sărbătorea ziua de nume. Raluca era îngrozitor de slabă, deși avea mai multe straturi de haine pe ea. Se plângea că-i apăruseră niște bube pe corp și spunea că nu prea poate să mai mănânce. Acum, când privesc în urmă, prietenii își dau seama că în ultimele șase luni starea ei proastă se accentuase. Uneori își reproșează că n-au fost suficient de atenți.
Părinții se întreabă și ei dacă n-ar fi putut face mai mult. După moartea Ralucăi, când una din ipotezele vehiculate era că ar fi fost anorexică, li s-a întâmplat ca oamenii să-i arate cu degetul. Violeta Stroescu s-a luptat de la început să infirme zvonurile privind anorexia. Povestește cum s-au strâns cu toții la masă anul acela de Paști, când Raluca a mâncat bine de tot și avea o stare psihică extraordinară. Era felul ei să fie slabă și se obișnuiseră cu ea așa. Abia când au văzut poza făcută de polițiști când au găsit-o moartă în apartament și-au dat seama cât slăbise de fapt. „Ce puteam să fac, doar nu era să o dezbrac?“, spune mama adoptivă acum, cu vocea cuiva care a obosit să-și susțină nevinovăția în fața unui tribunal hotărât să îl condamne. Tatăl, Aurel Stroescu, care astăzi lucrează în Moscova, spune că o văzuseră slabă și i-au zis să facă un control, dar Raluca nu mai era un copil pe care să-l ia de mână și să-l ducă la doctor.
Violeta Stroescu își amintește că la una dintre vizitele acasă, Raluca a vrut să se descalțe la intrare, insistând că trebuie să-și odihnească picioarele. Pantofii cu toc înalt o strânseseră așa de tare că îi dăduse sângele în dreptul unghiilor. Mama s-a mirat cum până atunci nu dăduse vreun semn că ar fi durut-o ceva. Nu șchiopăta și își purta pantofii cu eleganță, strângând din dinți, dovedindu-și că poate.
Ultima imagine pe care o are cu Raluca e de pe 16 aprilie 2007, când căutau împreună mobilier pentru baie, pe care Raluca voia să o rearanjeze. Ajunseseră târziu și era ultimul magazin deschis. Stăteau amândouă lângă vânzător, în spatele magazinului, și Raluca era bucuroasă că găsise faianță și chiuvetă care se potriveau. Deși inițial voia negru cu alb, se oprise la o nuanță de verde închis. „Ce bine-mi pare că am găsit totul aici, acum m-am liniștit!“, i-a spus mamei în timp ce se învârtea pe un picior fără griji, ca o balerină.
CAPITOLUL II: COMPANIA
Auditul financiar constă în verificarea situațiilor contabile ale unei companii de către un evaluator independent. E un domeniu captivant pentru mulți absolvenți de ASE, pentru că aici au ocazia să învețe tot ce ține de economie: contabilitate, fiscalitate, consultanță. În plus, se câștigă bine (acum câțiva ani E&Y recruta studenți în ani terminali și le oferea salarii de 2.000 de lei). După un an-doi de muncă, aceștia își pot găsi de lucru în orice domeniu economic, chiar și în străinătate. Majoritatea nici nu rezistă mai mult, din cauza programului încărcat.
O fostă angajată E&Y, care a dorit să-și păstreze anonimatul, spune că era un lucru obișnuit să muncească de la 9 dimineața până la 11-12 noaptea sau chiar ora 2 în sezonul aglomerat, din ianuarie până la sfârșitul lui aprilie, perioada în care firmele își depun bilanțurile contabile. La asta se adăugau deseori sâmbetele și duminicile. Erau angajați care nu aveau o zi liberă șase săptămâni la rând, proiecte la care munceau trei zile încontinuu, cu pauză de mers acasă pentru un duș. Se forma un cerc vicios: toată lumea stătea până târziu și se obișnuiseră așa. „Singurul lucru pe care ți-l doreai era să dormi, să vezi un pat“, spune fosta angajată, care a părăsit compania cu o lună înainte de moartea Ralucăi. Înainte să plece, i-a spus că nu vrea să ajungă la 50 și ceva de ani, nemăritată, fără copii și familie. Raluca i-a răspuns că în acel moment o interesa mai mult cariera decât viața sentimentală. Astăzi, fosta angajată lucrează într-o companie de asigurări, unde are „un program normal“.
Fraza tradițională care li se repeta angajaților era: „Dacă nu poți să te ridici la standardele unei companii ca Ernst & Young, nu ai ce să cauți aici“, spune Corina Sarcinschi, o tânără de 26 de ani, care a lucrat timp de trei luni ca asistentă a lui Christos Seferis, director de audit în companie pe toată Europa de Sud-Est. Sunt însă și foști angajați care spun că gradul de implicare depindea de fiecare persoană în parte și că, în definitiv, chiar dacă nu-și făceau treaba extraordinar și nu stăteau mereu peste program, nu-i dădea nimeni afară. Atât managerul direct al Ralucăi, Sebastian Mocanu, ajuns între timp partener în firmă (funcție pe care o primesc cei ce trec de toate nivelurile de manager), cât și alți reprezentanți ai companiei – inclusiv ofițerul de relații publice – au refuzat să vorbească despre caz.
Raluca nu era însă persoana care să accepte că „merge și așa“. Colegii o descriu drept un bun profesionist, dar care, din teama de a nu greși, verifica de mai multe ori munca pe care o făcuse echipa. Uneori prefera să facă ea treaba juniorilor. Nu era un caz singular – din cauza numărului mic de angajați și pentru că managerii stăpâneau mai bine unele domenii, mulți alegeau să preia anumite operațiuni. Raluca avea mulți clienți, dar voia să le dovedească șefilor că a meritat să fie promovată manager.
Corina e convinsă că Raluca a murit pentru că era suprasolicitată. Spune că a fost cu atât mai afectată de veste cu cât Raluca a fost prima persoană pe care a cunoscut-o când s-a angajat. Era prietenoasă, optimistă, o ajuta, îi explica toate cele, chiar dacă era prinsă cu altele. Își amintește că Raluca era aproape tot timpul în criză de timp. Zicea că merge să se tundă, dar reușea abia după trei săptămâni și își făcea planuri de vacanță pe care nu le punea în practică – de doi ani voia să vadă Italia. Deși se mutase de tot atâta timp în apartamentul pe care și l-a cumpărat singură, nu terminase de mobilat sufrageria.
Nu muncea pentru bani, ci din ambiția de a-și construi o carieră. Unii colegi spun că-și dorea să ajungă partener. „Îmi place de mor ce fac“, îi repeta prietenei sale Dana Vlădescu, pe care o știa din liceu, dar spunea și „Tu nu știi cum e aici“ atunci când aceasta îi atrăgea atenția să o lase mai moale. S-a gândit să plece de mai multe ori și a avut oferte bune. La un moment dat i s-a propus să fie manager la Siemens, dar a refuzat, deși ar fi primit un salariu mai mare. Prietenilor le-a spus că n-ar fi avut unde să promoveze și ar fi intrat în rutină. Când tatăl a insistat să accepte jobul, i-a răspuns „Ei nu lucrează sâmbata sau duminica. Nu pot să stau în ritmul ăsta fără să fac nimic.“
Tocmai ceruse să fie transferată la E&Y Luxemburg din toamnă și primise acordul conducerii. Spera să schimbe ritmul și să se mai relaxeze acolo, dar plănuia să se întoarcă peste un an.
Până la plecare se îmbărbăta cu „Hai, că mai trag un pic“.
CAPITOLUL III: MEDICUL
Raluca a ajuns la Centrul Medical Unirea împreună cu Christian Scholtes, vineri dimineață la ora 10:37. A intrat în cabinetul medicului internist Angela Culeva, căreia i-a spus că se simte foarte obosită și că are un program de lucru de 16 ore pe zi, șapte zile din șapte. În cadrul consultației medicul a constatat că Raluca nu avea temperatură (36,6 grade Celsius), dar era ușor deshidratată și la 1,65 m, cântărea doar 39,5 kilograme. Conform declarațiilor ulterioare ale medicului, Raluca i-ar fi spus că a slăbit patru kilograme în trei luni (colegii cred că a fost vorba de mai multe), fără să-și piardă pofta de mâncare. I-a pus ca diagnostic parțial: „Anorexie nervoasă în observație. Sindrom cașectic“ (cașexia este o stare de slăbiciune a organismului – greutatea corpului scade sub 75 la sută din greutatea ideală – și poate apărea după o boală îndelungată; pacienții cașectici sunt în general anemici, astenici și depresivi).
După ce a examinat-o, medicul Culeva i-a făcut analizele și, pentru a o pune pe picioare, i-a adminsitrat o perfuzie cu ser fiziologic și vitamine. I-a mai dat vitamine și pe rețetă, alături de un protector hepatic, folosit în caz de oboseală. A fost atentă cu Raluca, a programat-o la un nou consult a doua zi, dar și la un examen psihiatric peste două zile. Înainte să iasă din cabinet, i-a lăsat și numărul ei de mobil.
Pe la ora 12 și jumătate, după două ore petrecute în clinică, simțindu-se vizibil mai bine, Raluca a plecat spre casă, condusă de Scholtes. Pe drum s-au oprit la o farmacie și au ridicat medicamentele de pe rețetă. Ajunși la scară, Raluca nu l-a lăsat s-o ajute să urce în apartament, pe motiv că e mizerie în casă, dar și pentru că locuia în apropiere de părinți și putea să-i cheme dacă avea nevoie de ceva. Câteva ore mai târziu a sunat-o o colegă și Raluca i-a spus că a ieșit să-și ia apă, dar s-a simțit așa de rău că a trebuit să se întoarcă. Telefoanele de verificare au curs spre seară, dar Raluca n-a mai răspuns la niciun apel, inclusiv unul din Luxemburg, pe care colegii spun că sigur l-ar fi acceptat.
Mulți dintre ei s-au gândit că doarme sau poate nu vrea să răspundă, li se întâmpla frecvent tuturor. Abia când n-au dat de ea nici sâmbătă s-au îngrijorat. Părinții, care nu știau că Raluca a fost la medic în acea vineri, au cerut ulterior lista de apeluri și au găsit zeci nepreluate. Erau și ei obișnuiți să nu le răspundă când avea treabă. Îi suna ea mai târziu.
Duminică, Scholtes și Mocanu au hotărât să meargă acasă la Raluca. După ce au văzut că nu deschide, au chemat Poliția și Salvarea. Au venit și pompierii, care au forțat yala fără succes și au intrat în sufragerie prin balcon.
N-au găsit-o ținând în brațe dosare, așa cum au scris ziarele. Avea în jur cărți de franceză, pe care voia să și-o perfecționeze, iar în bucătărie multe cutii goale de lapte și sticle de suc. Pisicile, care îi mototoliseră hainele strânse în maldăre pe care probabil voia să le ducă la spălat, erau ascunse prin diverse cotloane.
Pentru că Raluca nu se prezentase la cele două controale la care fusese programată sâmbătă și duminică, părinții cred că n-a mai fost conștientă din după-amiaza de vineri. Luni, când Angela Culeva a cerut rezultatul analizelor, a constatat că glucoza Ralucăi era de 1.309 mg/dl, în condițiile în care normalul e între 60 și 100. A cerut niște analize suplimentare care au indicat fără dubiu că Raluca avea diabet necontrolat.
Diabetul de tip I (insulino-dependent), cel care apare de obicei la tineri, este o boală de care suferă cinci la sută din populație. Poate trece nedetectată mult timp, iar în clipa în care se declanșează, persoana în cauză poate muri într-o lună dacă nu e diagnosticată și nu i se administrează insulină. Există posibilitatea ca medicul să nu deducă gravitatea situației, pentru că în cazul comei diabetice, bolnavul este treaz, răspunde la întrebări, discută cu medicul.
Părinții nu știau la vremea aceea acest rezultat și nu l-au aflat mult timp după. Concluzia raportului medico-legal întocmit după moartea Ralucăi a fost că i-a cedat inima pe fondul slăbirii accentuate. Părinților li s-a părut însă suspect că medicul a lăsat-o să plece acasă cu ușurință și au făcut plângere împotriva Angelei Culeva, întâi la Colegiul Medicilor București, apoi la cel pe țară. Au cerut rezultatul analizelor făcute în acea zi, dar au fost refuzați pentru că sunt confidențiale.
După ce a analizat cazul, luând în calcul opiniile unui profesor universitar, Colegiul Medicilor din România a decis în septembrie 2007 că Angela Culeva s-a comportat cum trebuie. În raportul colegiului se arată că Raluca suferea de diabet „de mai mult timp (neprecizabil)“, că rehidratarea ei prin perfuzie a fost corectă, dar că ar fi fost utilă obținerea în cel mai scurt timp a rezultatului analizelor. Dacă medicul le primea, ar fi putut interpreta rezultatele ca diabet și ar fi putut solicita o internare de urgență.
Părinții spun că ei au primit rezultatul abia pe 30 sau 31 decembrie 2007.
S-au consultat cu medici și avocați și au decis să facă plângere penală pentru ucidere din culpă în formă agravată împotriva medicului, acuzând în solidar și Centrul Medical Unirea. Ce-i reproșau Angelei Culeva e că văzând starea de cașexie a Ralucăi, s-a gândit la anorexie și nu la o boală mai gravă, prin urmare nu i-a făcut analizele în regim de urgență și nu i s-a administrat insulină, care ar fi putut-o salva. Au înregistrat plângerea pe 23 aprilie 2008, la un an de la moartea fiicei. N-au învinovățit firma pentru că, deși știau că E&Y este „o moară de tocat“ oameni, deși vedeau că pe Raluca o sună clienți și la 11 noaptea, hotărâseră că ea își asumase conștient ritmul acesta de lucru. (E&Y fusese deja amendată la scurt timp după moartea Ralucăi de Inspectoratul Teritorial de Muncă pentru nerespectarea timpului de lucru legal – maxim 48 de ore pe săptămână).
Un an mai târziu, în primăvara lui 2009, procurorii au considerat că sunt destule indicii că Angela Culeva nu și-ar fi făcut treaba cum trebuie și au decis începerea urmăririi penale. Avocații ambelor părți au făcut diverse cereri, care așteaptă să fie rezolvate. Din acest moment cazul poate sau nu să ajungă în instanță, în funcție de ce decid procurorii.
Astăzi, medicul Angela Culeva lucrează la o clinică din Franța. Centrul Medical Unirea nu oferă informații despre motivul și perioada plecării și nu vrea să facă vreo declarație despre cazul Ralucăi Stroescu. Contactată prin intermediul centrului, Angela Culeva a refuzat și ea un interviu „din respect față de familie și pentru că actul medical este confidențial“.
Avocatul familiei Stroescu, Cristian Moroianu, are cuvinte tăioase: „Acest medic specialist de medicină generală, Culeva Angela, în opinia mea nu are ce căuta în profesia de medic și Colegiul Medicilor din România era primul care trebuia să spună lucrul acesta“. Admite că nici medicilor nu le e ușor, dar crede că nimic nu scuză neglijența: „Din păcate, profesia de medic are o caracteristică ingrată, ceea ce face medicul bine reprezintă starea de normalitate, în clipa în care nu face bine este în culpă“.
Medicina nu este o știință exactă. Un diagnostic corect depinde foarte mult de discuția dintre medic și pacient, consultul clinic și experiența cadrului medical. În România nu există protocoale care să spună clar ce trebuie să facă doctorul când consultă sau tratează un pacient. Ministerul Sănătății a elaborat în septembrie ghiduri de practică medicală pentru mai multe boli, iar până la sfârșitul anului fiecare unitate sanitară trebuie să facă protocoale terapeutice pornind de la aceste ghiduri. În cazul celor mai multe boli însă, protocoalele nu sunt pentru diagnostic, ci pentru tratament.
Codul deontologic al Colegiului Medicilor interzice „răspândirea de comentarii ce ar putea să prejudicieze reputația profesională a unui confrate“. Din acest motiv, specialiștii contactați pentru acest articol au fost informați doar de datele cazului, nu și de numele persoanelor implicate. Opiniile sunt împărțite.
Dan Isacoff, secretarul general al Societății Române de Medicină Internă spune că dacă un pacient are glicemia peste 1.000, respirația îi miroase a acetonă „de la trei etaje“ și că doctorul ar trebui să-și dea seama că are diabet. Pe de altă parte, Isacoff amintește că există și o formă rară de comă diabetică numită „hiperosmolară“, pe care o fac de obicei vârstnicii, și care nu prezintă miros. Mariana Graur, șefa Clinicii de Diabet și Boli de Nutriție a Spitalului Sf. Spiridon din Iași, spune că nu-i obligatoriu ca la o asemenea glicemie pacientul să fie în comă. O astfel de stare de slăbiciune și deshidratare necesită însă internare, chiar și în cazul unei anorexii. Graur se abține să dea un verdict și insistă că singurul care știe ce s-a întâmplat cu adevărat e medicul care a consultat pacientul. Graur spune că în esență pașii executați de medic au fost corecți și indică faptul că s-a gândit și la posibilitatea ca pacientul să aibă diabet. Ar fi ajutat totuși dacă i-ar fi luat glicemia din deget pentru a se lămuri.
EPILOG
Deși nu munca propriu-zisă a dus la moartea Ralucăi, iar informațiile privind diabetul și procesul deschis de părinți sunt publice de anul trecut, cazul ei a rămas atât de puternic imprimat în mintea multora, încât astăzi o femeie care muncește mult se poate alege cu titlul de „o nouă Raluca Stroescu“. Imaginea a fost perpetuată și de politicieni și de presă: pe 1 mai 2007, PSD a organizat un miting de ziua muncii pe care l-a dedicat Ralucăi. Ulterior, Mircea Geoană și-a cerut scuze de la familia revoltată. Mai recent, când o angajată de la o fabrică din Alba s-a sinucis din motive care par să fi fost legate de muncă, presa a legat imediat povestea de cea a Ralucăi. Pe net au reapărut comentariile care acuză firmele că-și exploatează angajații, în special acum, în condiții de criză economică.
„Mulți oameni cred că dacă stau în fiecare zi la serviciu până la opt seara, li se va întâmpla același lucru“, spune angajata companiei care a plecat cu o lună înainte să moară Raluca. „Ei bine, nu. Dacă muncești 12 ore pe zi nu ți se va întâmpla același lucru“.
Trebuie doar ca fiecare să știe când să spună stop.
2 comentarii