Infertilitatea, un subiect tabu în România
„După o lună, când m-am dus la ecografie să aud cum îi bate inima, mi-au spus că, din păcate, nu mai este acolo.“ Era prima dată când rămânea însărcinată, în șapte ani de încercări; șapte ani de sex programat, de ecografii intravaginale regulate pentru depistarea ovulației, de sute de injecții intramusculare, de curse contra cronometru către spital, cu borcănelul de spermă învelit într-un fular de lână, de inseminări și prelevări chirurgicale fără concediu medical (infertilitatea în România nu este considerată o problemă medicală).
La acel moment N.R., 34 de ani, era deja la a treia fertilizare in vitro. „Am făcut un calcul și, până acum, am cheltuit 20.000 de euro încercând să rămân însărcinată. Am o înțelegere cu soțul meu: eu îmi dau tot salariul pentru tratament, și încă nu-mi ajunge, iar el dă banii pentru procedurile de fertilizare in vitro. Avem și un apartament pe care îl închiriem; toți banii de pe chirie se duc pe tratamente.“ Infertilitatea este o problemă care macină Europa de mai bine de 50 de ani.
S-au instituit coduri roșii, s-au constituit comisii și s-au cheltuit miliarde de Euro pentru cercetare, tratamente și fertilizări in vitro. „În toată Europa există programe de evaluare și supraveghere a fertilității populației. În România, la ora actuală, nu beneficiem nici măcar de un studiu populațional, de o cartare pe zone a fertilității.
În România nu se vorbește despre infertilitate“, povestește doamna Mioara Matei, embriolog, specializată la centre de fertilizare in vitro în Franța și Israel.
Cu sperma la pahar
Dacă nu ți-ai dorit cu disperare un copil, dacă nu ai trecut prin coșmarul sexului programat și al fertilizărilor dureroase, dacă nu ai suportat privirile compătimitoare ale prietenelor și ironia acră a soacrei, nu ai de unde să știi că „femeia care nu poate face copii“ este, chiar și pentru femeia modernă, o etichetă rușinoasă, care izolează social și care invocă divorțuri. Când a renunțat la pastile, N.R. nu își dorea neapărat să rămână însărcinată.
M-am îngrijorat abia după trei ani. „Am început să mă duc la doctor să-mi controlez ovulația prin ecografii intravaginale. De fiecare dată când îmi venea ciclul, îmi sunam doctorul. Veneam la el o dată la două zile și când se vedea pe ecran că ovarele sunt pregătite, îmi dădea să fac o injecție cu Pregnil. La o zi după, trebuia să am contact sexual. Am făcut asta timp de șase luni.“
Au urmat apoi un an și jumătate de inseminări. „În ziua în care ar fi trebuit să am contact sexual, venea soțul meu cu sperma la pahar. Putea să doneze și în clinica respectivă, dar preferam să o facem acasă și să venim cu ea la spital. Înveleam borcănelul într-un fular de lână și, în 20 de minute maxim, trebuia să fim cu ea la clinică.“ La sfârșitul celor doi ani de încercări fără rezultat, verdictul era unul singur: fertilizare in vitro.
Nu există cadru legislativ și juridic
La noi în țară, deși se practică din 1995, fertilizările in vitro nu beneficiază nici astăzi de un cadru legislativ și juridic. De altfel, România nici măcar nu figurează în registrul Societății Europene pentru Reproducere Umană Asistată. Fiecare stat european are în cadrul Ministerului Sănătății o agenție de biomedicină care se ocupă de controlul și acreditarea centrelor și a personalului. În momentul în care am scandalizat Europa cu cele două cazuri, exportul de embrioni și doamna Iliescu, care a născut la 67 de ani în urma unei fertilizări in vitro făcute la București, a fost trimisă la noi în țară o comisie europeană.
Comisarul care a venit în România nu a avut cu cine să poarte un dialog, pentru că acea comisie care trebuia să-i prezinte dosarele nu exista și nu a existat niciodată. Cu respectiva comisie europeană pe cap, Ministerul Sănătății s-a confruntat cu o situație de criză, așa că a încredințat de urgență acest domeniu celei mai „apropiate“ structuri din Minister, Agenția Națională de Transplant. Åži acolo a rămas.
Agenția se ocupă cu transplantul de organe, care este cu totul și cu totul altceva decât domeniul fertilizării, pentru că acolo discutăm de donatori care, în cele mai multe cazuri, sunt cadavre. Avem de-a face cu un cu totul alt aspect biologic, legislativ și mai ales etic.
Åžase luni fără sex
O procedură de fertilizare in vitro nu este o operație căreia să îi acorzi două minute de gândire și o programare la sfârșitul unei săptămâni. Fertilizarea îți schimbă viața. Radical. Nu ai voie să faci sex și să te masturbezi timp de șase luni, devii dependentă de doctori și spital, nu-ți mai poți programa vacanțele. Tratamentul este îndelungat și chinuitor. „La mine prima fertilizare a fost un eșec, povestește N.R., așa că mi-au mărit dozele.
Ajunsesem să fac șapte injecții pe zi. Dintre toate, Gonal este cel mai dureros, la Gonal îți curg lacrimile de durere. Ajunsesem să fac trei Menogon în fund, trei Gonal în braț și un Diphereline în celălalt braț. După muncă, între 19:30 și 21:30 mă opream la spital și făceam injecțiile astea. În fiecare zi, timp de 14 zile.“ Urmează procesul de prelevare care se face cu anestezie totală și de obicei vinerea, iar în weekend se amestecă ovulele cu spermatozoizii în laborator și atunci te anunță câte ovule au fost fecundate.
„Perioada de după prelevare este cea mai dureroasă; ai senzația că cineva îți bagă cuțite în ovare. Mai ales când te duci la toaletă și urinezi, ai niște dureri îngrozitoare, dar trece în două zile. Implantarea se face fără anestezie; vin cu o seringă foarte foarte lungă, eu îi spun seringă de vaci, în care sunt embrionii și îi vezi pe monitor. Nimic nu mai este dureros de aici încolo. După implant se prescrie să-ți continui tratamentul dinainte plus alte pastile pentru menținerea sarcinii, care îți dau o stare de somn de înnebunești. Trebuie să iei nouă pe zi.“
Recomandarea medicală este de două zile de repaos total după fertilizare. Femeile din România se confruntă și aici cu un alt aspect aberant al sistemului. „Am cerut, pentru cele două zile, adeverință de concediu medical și mi s-a spus că nu se poate pentru că la noi asta nu este considerată boală și mi-au sugerat să iau de la medicul de familie o adeverință pentru o afecțiune imaginară,“ povestește N.R.
Fertilizări subvenționate de stat
Vidul legislativ din acest domeniu a dus la o totală scăpare de sub control a fenomenului reproducerii asistate în România. Nu există o centralizare a dosarelor, nu se știe exact câte centre sunt, câte proceduri se fac anual, în ce condiții și, mai ales, câte reușesc. „Clinica la care am făcut eu inseminările în 2004-2005 se numea GlobalArt și am aflat din ziare că s-a închis pentru că vindea ovule.
Medicul care m-a consultat nu era nici măcar medic ginecolog. Am aflat după. Nici nu mi-am putut recupera dosarul cu istoricul; când m-am dus acolo, nu mai era nimic“, povestește N.R. Nu poate fi ignorat nici aspectul financiar al acestei probleme. În toate țările care practică fertilizarea in vitro cuplurile cu dificultăți de procreere sunt protejate și susținute financiar. În România, pentru o singură încercare, scoți din buzunar 4.000 de euro.
Asta în condițiile în care media de reușită este calculată la trei fertilizări. În Israel fertilizarea in vitro este absolut gratuită pentru primii doi copii (sunt subvenționate toate încercările până rămâi însărcinată), iar la al treilea copil statul acoperă jumătate din cheltuieli. Legislația nu face discriminări între arabi, evrei sau druzi. În Franța sunt subvenționate 100% atât tratamentul, cât și procedura, pentru cinci tentative de inseminare intrauterină și patru fertilizări in vitro.
Donez gratis spermă… ha ha
În Franța, prin încadrarea acestei proceduri la capitolul „Sănătatea familiei și a copilului“, se fixează atât un cadru pentru protecția copilului, cât și niște drepturi civile pentru cupluri cu probleme de fertilitate.
Nu au acces la această procedură decât cuplurile căsătorite sau cu concubinaj declarat la primărie de minim doi ani. În lipsa unei legislații, la noi nu se poate controla cine beneficiază de fertilizări in vitro, nu există o limită de vârstă și nicio reglementare oficială a statutului donatorilor de spermă și ovocite.
Oficial, donatorii nu au dreptul la remunerare pentru că la noi se aplică automat legea donării de organe și transplant. Cu toate acestea, în toate centrele din țară există bănci de spermă la care fac coadă mai ales studenții. Dovada că ei sunt plătiți este chiar faptul că acești donatori există.
În ceea ce privește donatoarele de ovocite, „cred că 90% dintre donatoare sunt femei rrome. Le vedeam când mergeam la tratament. Ele erau într-o cameră, noi, cu fertilizările, în alta, dar nu știu cu cât sunt plătite“, povestește N.R. Un alt caz ignorat de lege este cel al mamei purtătoare.
„La noi nu s-a constituit un cadru juridic pentru mama purtătoare. Problema apare la declararea copilului. La noi se aplică automat legislația de înfiere și se ajunge la situații aberante precum înfierea propriului copil, biologic vorbind. În străinătate există un contract între cele două părți, întărit prin act notarial, conform căruia la 48 de ore de la naștere, copilul este declarat al părinților biologici.“ (Mioara Matei)
Este doar una dintre miile de povești
Pentru N.R. abia a treia fertilizare a fost un succes, dar numai unul tehnic, pentru că a pierdut sarcina la scurt timp. Care au fost cele mai grele momente? Nu alergatul după medicamente, care se găsesc numai în anumite locuri și în număr limitat, nu umilința de la clinicile în care înainte de-a fi întrebat cum te cheamă, ți se spune cât costă, nu momentele în care și-au făcut bilanțul financiar și nu durerile din timpul prelevării.
„Cel mai greu mi-a fost când, după șapte ani, am rămas însărcinată. Credeam că asta a fost. Că în sfârșit s-a terminat. Pluteam spre spital în fiecare zi ca să-mi fac injecțiile și aveam starea aceea specială… iar când doctorul mi-a spus că nu mai e acolo, mi-am dat seama că de-acum înainte am încă o frică de dominat; în afară de aceea că fertilizările nu vor prinde, aceea că nu voi putea duce nici următoarea sarcină…“
Reacția autorităților
„Comisia pe care o conduc în Minister are doar un rol consultativ, nu și executiv. În ceea ce privește fertilizările in vitro, țin să amintesc că România face parte dintre țările sărace ale Europei. Cancerul de col uterin este a doua cauză a mortalității în rândul femeilor din România. În condițiile în care nu au existat fonduri până acum pentru un program de screening național pentru depistarea în faze incipiente ale acestui tip de cancer, nu cred că subvenționarea fertilizărilor in vitro reprezintă o prioritate.
Procesul de acreditare a centrelor de fertilizare este îndelungat și a fost demarat cu mai mult timp în urmă. Prioritatea o reprezintă spitalele universitare, care au început deja să primească acreditări. Centrele particulare vor fi acreditate în valul doi.”
Prof. Dr. Gheorghe Peltecu, Directorul Spitalului Filantropia, Președintele Comisiei de Specialitate Obstetrică-Ginecologie a Ministerului Sănătății
9 comentarii