Asa sa fie oare: fiecare generatie crede ca este de sacrificiu? Si daca da, cum ia nastere aceasta idee in mintea oamenilor? De unde vine ea si, mai ales, de ce?
Reactia la problemele din societate
De-a lungul timpului, se poate observa, intr-adevar, cum fiecare generatie s-a confruntat cu diferite probleme, specifice timpului si spatiului in care a trait. Aceste necazuri, aceste piedici din vietile respectivilor oameni nu i-au lasat fara reactie sau, macar, fara dorinta de a le remedia. Una dintre reactii poate fi credinta sacrificiului.
Ce si-au spus indivizii in decursul secolelor? “Iata, ne-am lovit de aceasta nedreptate si trebuie sa o rezolvam. Pentru asta, e nevoie sa ne sacrificam, intr-un fel sau altul”. Si oamenii s-au sacrificat in cate si mai cate feluri, in functie de neregulile din societate. De exemplu, in timpul Primului si Celui de-al Doilea Razboi Mondial, multi barbati s-au dus pe campul de lupta cu gandul ca, astfel, vor reusi sa-si salveze familia, tara, lumea, deci, pentru a pune capat unei situatii monstruoase.
Cheia paradisului din noi
Privind subiectul dintr-o alta perspectiva, se poate spune ca aceasta credinta de sacrificiu a generatiilor care s-au succedat si se succed pe scena lumii provine din mrejele psihologice ale omului.
Atunci cand faci un sacrificiu, este limpede ca e destinat altcuiva, ca nu il faci pentru tine. De aici, ne putem dea seama ca sacrificiul este un act de altruism, este centrat pe altii, pe cei din jur. Asa cum se stie, altruismul reprezinta o dovada a eliberarii individului de el insusi, de propria persoana, uneori impotriva instinctului de auto-conservare chiar. Toate aceste afirmatii ne duc intr-o directie precisa: sacrificiul pare sa evidentieze bunatatea, bunavointa, spiritul curat – ascunse in adancul nostru.
Generatiile au crezut ca sunt de sacrificiu, pentru ca au nutrit sperante pentru un viitor mai bun. Cateodata, era de la sine inteles ca ele nu aveau sa se mai bucure de acel “viitor mai bun”, tocmai din cauza sacrificiului savarsit. Insa nadejdea lor privea exact… generatiile urmatoare. “Da, luptam noi acum, cu riscul de a nu ne mai intoarce vii acasa, dar macar copiii nostri si copiii lor vor trai in pace!”, si-au zis soldatii razboaielor care au avut loc in trecerea vremii.
Mentalitatea concentrata in jurul “mai binelui” celuilalt, celui de dupa noi, urmasului nostru poate fi si aspiratia omului catre perfectiune, insa una pe care nu o poate atinge in cadrul propriei vieti. Insa mai mult decat atat, ea este – fara putinta de tagada – un indiciu ca paradisul se poate afla chiar in noi insine…