În clasă (Entre les murs) e câștigătorul premiului Palme d’Or la Cannes. Aici o las pe mon amie, Luiza, să vi-l prezinte: „Entre les murs își surprinde spectatorul cu un gen de cinema pe care Franța îl uitase. Provocator, dar temperat, inchizitor, dar tandru, Entre les murs vorbește cu aparența și credibilitatea unui documentar (mimat) despre spațiul social dintre profesori și elevi, dintre copii și părinți, dintre părinți și profesori, spațiu în care responsabilitatea își găsește cu greu punctul de sprijin, iar lupta pentru autoritate își uită rațiunile inițiale. Impresionant și îngrijorător, genul de film care te pune pe gânduri”.
Hunger – debutul în regie al unui artist vizual celebru: Steve McQueen (nicio legătură cu celebrul actor). Premiat la Cannes cu Camera d’Or, filmul e povestea reală a ultimelor zile de viață ale celebrului membru IRA, Bobby Sands. Dincolo de miza politică (discutabilă) sau morală, Hunger e în primul rând o mostră de cinema violent până la limita suportabilității, cu o estetică desăvârșită și o interpretare copleșitoare.
Vals cu Bashir (Waltz with Bashir) – e o animație pe care mulți o vedeau favorită la Cannes. Un film despre războiul din Liban, despre masacre, capriciile memoriei și despre ecranul spart prin care vedem realitatea. Atenție: finalul are câteva imagini ce-ți taie picioarele! Gomorra – filmul lui Matteo Garrone e ecranizarea unui roman controversat, al cărui autor, Roberto Saviano, a primit protecție specială datorită amenințărilor cu moartea venite din partea Mafiei italiene.
Gomorra e o privire crudă, fără menajamente (nimic din estetismul lui Scorsese sau Coppola), în interiorul unei lumi interlope fără reguli sau principii. Il divo – filmul regizat de Paolo Sorrentino prezintă viața politică a fostului prim-ministru al Italiei, Giulio Andreotti. Cel mai bun comentariu e chiar reacția politicianului la vizionarea filmului: „mai bine așteptau să mor”.
Happy-Go-Lucky – după sumbrul Vera Drake, Mike Leigh revine cu o comedie lejeră făcută după o rețetă simplă și eficientă. Se ia o tipă urâțică și necomplexată care râde mereu la glumițele ei . Cei-lalți nu par a fi foarte entuziasmați de umorul dubios al eroinei și rămân perplecși. La un moment dat tonul devine dramatic, dar nu pentru a ne arăta procesul de ma-turizare, ci pentru a face veridică o replică de bun simț: „Câteodată e bine.
Câteodată, nu. Asta e tot”. Un film minunat. Cușcuș cu chefal (La graine et le mulet) – producție franceză a unui regizor de origine tunisiană, Abdel Kechiche. Un film de două ore și jumătate, prezentat doar o singură dată în România, care reușește să te introducă atât de bine în psihologia unei familii (aproape tot filmul e numai din prim-planuri) încât înfrângerile ei devin personale.