Text&Foto: Cristiana Apostol
“In primii ani de scoala aveam o colega care-si cara dupa ea toate caietele si manualele posibile si imposibile, in fiecare zi, indiferent de orar. Tin minte asta pentru ca, la un moment-dat am incercat sa ii ridic ghiozdanul si mi s-a parut de neclintit. Am intrebat-o de ce e asa greu si mi-a spus ce avea in el – ceea ce mi-am imaginat a fi cel putin jumatate de dulap (daca nu care cumva un dulap mai mic).
Anii au trecut si am intalnit pe parcursul timpului mai multe persoane care carau dupa ele fie genti, fie posete, fie ghiozdane imense, in care uneori se gaseau uneori microsisteme bine inzestrate cu mancare, haine, agende, pixuri, etc. N-am pus vreodata intrebari acestor oameni, ci m-am multumit sa ma uit de la distanta, si sa ma bucur ca eu car dupa mine lucruri mult, mult mai utile.
Asta pana cand cineva m-a intrebat: “Dar de ce cari tot harnasamentul asta dupa tine?”. Intrebarea m-a naucit un pic. Eram intr-o vacanta ca oricare alta, cu ghiozdanul de aparat in nisip si cu trepiedul alaturi. Aveam cu mine doua aparate, cateva obiective, cateva filtre, multe nimicuri si flecustete. Mi se parea firesc. Asadar intrebarea m-a luat prin surprindere si m-am pomenit enervandu-ma putin. Cum adica, de ce car harnasamentul dupa mine? Imi trebuie, imi este necesar! Daca, Doamne fereste, ratez vreun moment interesant? Zice.. “Bine bine, dar de ce nu iti iei un aparat mai mic?” Moment in care furia mea s-a dezlantuit si am inceput sa-i explic bietului om despre ce aveam eu in ghiozdan si la ce imi trebuia fiecare surub. Am incheiat subiectul in termeni amicali iar concluzia lui a fost “Bine, dar sa n-ai probleme cu spatele!”. Am ras amandoi si ne-am despartit prieteni.
La cativa ani dupa discutie eram tot intr-o vacanta, de data asta fara aparat si eram pe undeva prin zona satului Corbi. Era toamna si evident, ora de aur. Soarele apunea iar in masina mirosea a mere si a alte lucruri cumparate de la marginea drumului. Ne hurducaiam pe un drum (cum altfel) plin de gropi si hartoape si la un moment dat am ajuns la o cale ferata napadita de buruieni, ce parea scoasa din uz. Era napadita de buruieni si soarele batea ca la carte, fix din spatele peisajului pe care il admiram. In momentul in care am traversat calea ferata, aproape orbiti de soare, am deslusit cum, dintre sinele ruginite, un caine imens si alb ne urmarea cu privirea. Parea desprins dintr-o pictura. Am incetinit sa ne uitam si noi la el si pe moment am regretat enorm ca nu am un aparat la indemana. Nu ar fi fost o fotografie extrem de originala, dar ar fi fost un moment al meu, al nostru. Dar imi lipsea “dovada”, martorul.
Au mai trecut cativa ani. Din cand in cand ma gandesc la fotografiile pe care nu le-am facut, la cea din Corbi sau din alte locuri si am inteles utilitatea parasirii echipamentului. Ca fotograf, te gandesti tot timpul la imagini, la cadre pe care le-ai face, in momentul in care le vezi trecandu-ti prin fata ochilor. Aparatul te ajuta sa te debarasezi mai usor de fotografia pe care vrei s-o capturezi. Odata ce apesi pe declansator, imaginea poate ajunge oriunde, pe internet, in print sau pe un hard-disk prafuit, uitat intr-un raft, dar atunci nu te mai bantuie.
De atunci am umplut multe carduri si hard-diskuri. Putine imagini mi-au ramas intiparite in memorie atat de bine precum cele pe care nu le-am capturat. Si cumva am inteles atunci ce era cu toate acele bagaje pe care oamenii le duc cu ei. Ele ofera un sprijin pentru incertitudine, pentru frica de a pierde ceva, orice.”
Model: Ana-Maria Fulga – https://www.facebook.com/Sagaxuxpage
Asistent: Florian Ardelean – https://www.facebook.com/florianardelean
Fotograf: Cristiana Apostol – https://www.facebook.com/cristiana.apostol