O ştiu pe Raluca Vermeşan din 2008, când, proaspătă absolventă de facultate, impresiona publicul estival al Galei “Hop” cu forţa şi lumina cu care umplea scena. Ce-i drept, o umplea din toate punctele de vedere – pentru că Raluca noastră nu e ceea ce s-ar numi un firicel de floare albastră. Dar anii au trecut, talentul ei a determinat regizori importanţi s-o distribuie în spectacole ale câtorva dintre cele mai prestigioase teatre din capitală, cum ar fi Odeon, Nottara, Metropolis sau Act. În ultimul ei rol, Helen din XXL (Fat Pig) (r. Cristi Juncu), Raluca a acceptat o provocare dificilă: să încaseze în plină figură toate prejudecăţile şi miciile mizerii cu care se confruntă, dintotdeauna, oamenii graşi. Provocarea n-a rămas nerăsplătită: tânăra şi talentata actriţă a obţinut Premiul UNITER pentru debut. Prilej pentru noi să salutăm cu căldură această victorie a talentului împotriva dimensiunilor prestabilite şi a frumuseţii naturale împotriva plasticului şi a bisturiului.
TABU: Cât e de greu să fii o actriţă rubensiană într-o lume obsedată de Photoshop?
Raluca Vermeşan: Am avut noroc să fie nevoie de emploi-ul meu la timpul şi în rolurile potrivite. E mai dificil când vrei să joci un rol cu care nu eşti compatibil din punct de vedere al gabaritului. Nu am fost complexată niciodată de către colegii de breaslă.
Nu ai avut de îndurat comentarii răutăcioase de la nesimţiţi?
În viaţa cotidiană, da, am avut de-a face cu mitocani. Tocmai de aceea mi-am cumpărat un iPod ca să nu mai aud mizeriile altora.
Ziceai ceva despre roluri cu care nu eşti compatibilă din punct de vedere al gabaritului. Dacă ai fi distribuită într-un rol fabulos, care să-ţi ceară să dai jos 15 kg, ce ai face?
Cred că, dacă aş crede că e rolul vieţii mele, aş încerca să fac un efort de o asemenea amploare.
Ai luat Premiul UNITER pentru debut cu un rol care ţi-a cerut să expui foarte mult din vulnerabilităţile tale. A fost greu să lucrezi la rolul ăsta?
Fireşte că te deranjează când cineva îţi aşează în faţă o oglindă în care îţi evidenţiază defectul suprem. Problema cea mai mare era că nu mă puteam relaxa deloc la început şi eram destul de stresată cu acest rol.
Cum ai reuşit să depăşeşti acest stres?
Cu ajutorul lui Vlad Zamfirescu şi al lui Cristi Juncu. Vlad se ocupa de mine pe latura de psihologie. Vorbeam mult după fiecare repetiţie, iar Cristi mă ajuta să înţeleg dedesubturile rolului.
Haha, Vlad Zamfirescu psiholog! Dă-ne detalii.
Eram mai mereu în maşină şi discutam despre faptul că trebuie să fac pace cu mine pentru că se simţea încordarea mea. Îmi spunea să uit tot ce a fost până atunci şi să încep să privesc spre viitor.
Să privim, deci, spre viitor. Ce urmează acum?
Am fost selectată de către Festivalul de Film Transilvania de la Cluj în “10 pentru film”, o selecţie a zece actori de teatru care vor fi prezentaţi producătorilor şi regizorilor de film, pentru revitalizarea distribuţiilor din filmele româneşti.
Ţi-e teamă de o eventuală plafonare?
Îngrozitor. Mi-e frică de comoditate, tocmai pentru că tind să lenevesc. Nu sunt o actriţă căreia să-i placă să repete până la extenuare.
Care e atu-ul tău actoricesc?
Mă bazez pe indicaţiile regizorale şi pe inteligenţa mea scenică.
Dar cel uman?
Sunt generoasă cu colegii mei de breaslă şi încerc să-i promovez mereu, pentru că am convingerea că fiecare dintre noi îşi are locul şi menirea în univers.
Nu e puţin bizar, într-o breaslă în care oamenii nu ştiu cum să se sape unul pe celălalt?
Provin din Arad. Acolo, generozitatea este la ea acasă. De ce să fim răi, dacă putem fi buni?
Părinţii tăi te-au susţinut în dorinţa de a fi actriţă?
Părinţii mei sunt despărţiţi de când aveam 12 ani. Eu am rămas cu mama şi cu fratele meu mai mic cu 2 ani. Tatălui meu îi este greu să înţeleagă de ce m-am făcut actriţă. Mama m-a susţinut necondiţionat.
Care erau contraargumentele tatălui tău?
E de profesie inginer, iar cei care au o educaţie universitară bazată pe matematică înţeleg mai greu înclinaţiile artistice. Mai ales dacă există prejudecata că actorii sunt săraci.
Te-a felicitat după ce ai luat Premiul UNITER?
Evident. Ca, de altfel, cunoscuţi şi necunoscuţi. Mulţi.
Apropo de sărăcie: te sperie neajunsurile financiare tipice acestei meserii?
Am norocul să pot trăi din meseria mea. Banii sunt făcuţi să circule şi nu mă cramponez de numărul lor. Când sunt la ananghie cu banii, se întâmplă ceva şi primesc diverse sume de bani. Totul ţine de relaxare.
I-ai face cinste unui tip care te atrage foarte mult?
Evident. Chiar practic genul acesta de flirt-agaţament.
Cum e bărbatul ideal, din punctul tău de vedere?
Ar trebui să semene cu Dragoş Buhagiar ca stil de a privi lumea, cu Cristi Juncu ca duioşie şi cu Horaţiu Mălăele ca umor.
2 comentarii