Joi, 11 februarie, între orele 16:00 – 21:00, la Galeria Estopia din București are loc vernisajul expoziției de grup „Innocence”, care prezintă lucrările a opt artiști plastici contemporani.
Comunicat de presă
Galeria Estopia vă invită joi, 11 februarie, între orele 16.00 – 21.00, la vernisajul expoziției de grup Innocence, care prezintă lucrările a 8 artiști: Angela Bontaș, Lucian Brumă, Andrei Ciurdărescu, Andrada Feșnic, Juhos Sándor, Sergiu Laslo, Antonina Manda și Ada Muntean.
„În clipa când am încetat de a fi copii, am murit”. Cuvintele lui Brâncuși se află la originea temei expoziției, construită în jurul Cenușăreselor artei, mult prea adesea exilate la marginea, de (prea) multe ori considerată desuetă, a discursului artistic: inocența, candoarea, ingenuitatea.
Articulată pe un concept dual, care aduce împreună, deopotrivă, imaginarul și reprezentarea stilistică a inocenței, în diverse registre, unele contradictorii și departe de a-și propune să rezolve ambivalențele implicite, expoziția se prezintă ca un fel de succesiune de „mostre de candoare”.
Asemeni vitrinelor care compun Muzeul fizic al Inocenței, construit de Orhan Pamuk la Istanbul, pornind de la propriul roman, o dovadă cât de poate de clară că ficțiunea poate construi realitatea cărămidă cu cărămidă, fiecare lucrare selectată are propria ei „poveste inocentă”.
De la simularea desenului copilului, realizată de Angela Bontaș în Micul Prinț („micul prinț nu e blond”, spune artista, „sunt eu, ești tu…”), la grădina solar-utopică din picturile lui Andrei Ciurdărescu, unde naturalul și artificialul se confundă într-un seducător joc de perspective, la candoarea duplicitară din lucrările lui Sergiu Laslo sau la narațiunile vizuale ale figurii și umbrei, elaborate de Lucian Brumă, până la manifestul supremației chipului ca depozitar al „porilor sufletului” din picturile hiperrealiste ale Antoninei Manda, diferența între aceste declinări ale „reprezentării inocente” ține de imaginarul fiecărui artist în parte.
Dar fulgurațiile „spațiilor fericite” sunt contrapunctate și de zone obscure, în care sfârșitul dureros al inocenței e presimțit sau a avut loc deja, așa cum se întâmplă în corporealitățile incerte ale Adei Muntean, atinse de o nepotolită foame de metamorfoză, în rafinata reverie subacvatică a Andradei Feșnic, care trimite la un subtil dialog cu Emir (Kusturica) și René (Magritte) sau în tulburătoarele reprezentări inanimate – un fel de naturi statice ale erei post-inocente – ale lui Juhos Sándor.