Din seria lunga a comediilor produse de Judd Apatow, cretine sau geniale, functie de spectator ( Cable guy, 40 year old virgin, Fun with Dick and Jane, Knocked up, Forgetting Sarah Marshall, Funny people) face parte si noul film al lui Nicholas Stoller, Adu-l urgent pe scena aka Get him to the Greek, aka, daca traducerea ar fi fost mai in spiritul filmului, Adu-l pe Lia Manoliu.
Greek-ul din titlu face astfel referire la Greek Theatre, un amfiteatru din Los Angeles, cunoscut pentru concertele care au avut loc acolo (The Who, Pearl Jam, David Bowie, Bob Marley, REM, Oasis, White stripes, Kings of Leon, etc, mergand pana la Dolly Parton). Deci locul potrivit pentru reintoarcerea lui Aldous Snow (Russell Brand), rockstar din colectia de mai sus ( si din filmul anterior al lui Stoller, …Sarah Marshall) , caruia un ultim album nefericit – African Child, « cel mai rau lucru intamplat Africii de la apartheid incolo » – i-a adaugat un serios ex- in fata. Ideea reintoarcerii ii vine lui Aaron Green, un talent scout/ geek disperat dupa muzica adevarata, care, arzand la flacara pasiunii pentru sunete de calitate, isi convinge seful gansta-manelist, Sergio Roma ( Sean Combs/ P Diddy) sa investeasca resursele Pinnacle Records in revenirea lui Snow.
Cam asta e informatia de inceput, dupa care practic tot filmul este o fuga nebuna, drogata, plina de injuraturi, ciudati si referinte, dupa cum se vede si in paragraful de dinainte. Pink, Christina Aguilera, Lars Ulrich de la Metallica, Pharell, Meredith Vieira (de la Today Show, un fel de Teo Trandafir, daca Greek s-ar traduce prin Lia Manoliu) vin as themselves pentru a sterge orice linie dintre fictiunea filmului si realitate, asa cum o percepem prin tabloide, televiziuni de muzica sau posturi de radio. Ceea ce nu e rau. Aaron Green (Jonah Hill) se chinuie in calitatea lui de geek pe bune sa il convinga pe Snow sa nu rateze sansa unei reveniri, si o face cu tot ce are la dispozitie, inclusiv cu cea mai buna ascunzatoarea pentru cocaina rockstarului. Va las sa va imaginati.
Mixul dintre cei doi functioneaza. Mai fortat, mai cu glume dubioase – am fost la un pas de gonoree -si nu, nu ma refer la cantecul omonim din film – din cauza umorului sexual stupid care apare regulat, cel putin o data la doua minute. Este insa un umor in mare parte asumat, Brand fiind in acest sens alegerea perfecta. Cu dintii lui de reclama la cabinet stomatologic, cu pantalonii stransi pana la hemostaza, cu accentul rigid britanic si porniri sinucigase este rockstar pana la ultima celula. La fel cum si Hill, cu fata lui inocenta de copil american hranit din prima zi cu Burger King este quintesenta fraierului care pana la urma gets the job done.
Filmul din pacate nu se ridica la inaltimea distributiei, fiind in multe secvente expozitiv, nu suficient de nebun si lasat oarecum de capul lui ( in care nu e prea mare lucru). Ritmul prea lent si glumele pregatite din greu/ previzibile pot duce la grimase. Din fericire, printre schimburi sporadice de replici originale si amuzante (« You’re five zippers away from Thriller ! » ) exista si o secventa in care Stoller te face sa razi pe bune, totul fiind perfect razna. Este secventa Jeffrey, in care drogul perfect si o stare generalizata de nebunie ii determina pe cei implicati sa mangaie peretii acoperiti cu blana, ca modalitate unanim acceptata de calmare, sa faca injectii cu adrenalina à la Pulp Fiction, sa isi bage capul in televizor si sa fuga pe coridoare kubrickiene, intr-un ritm care l-ar fi facut invidios si pe Benny Hill.
Coloana sonora, desi implicandu-i pe Jarvis Cocker de la Pulp si pe Carl Barat de la The Libertines, e cel mult funny-fredonabila. In ton cu filmul.