The Ghost writer spune o poveste grava, avand ca elemente, in ordinea aparitiei, un scriitor de memorii mort, un scriitor de memorii viu, Ewan McGregor, un fost prim-ministru britanic, Pierce Brosnan, implicat intr-un scandal de proportii in care cuvintele razboi, crima, coruptie si americanism se tot incapataneaza sa apara, o sotie a dracului, Olivia Williams, un fel de Hillary Clinton deghizata in femeie, si doamna aia din Sex and the City, care este, in felul ei, o enigma.
Unde apar asemanarile de care vorbeam ? Intai in felul in care umorul lui Polanski se insinueaza, salvand un subiect deja banal in senzationalul sau – este greu de altfel sa mai faci un film in care conspiratia sa nu sune a ceva previzibil, ceva ce ai mai vazut pe la stiri sau prin vreun ziar de metrou. De altfel, fie dintr-o scapare, fie din acelasi gust pentru ironie al regizorului, exista un moment in Ghost Writer in care, in vreo doua minute, la mama buna a dracului si adoptiva a dumnezeului internetului, Ewan McGreggor afla googleind cam toate cele ascunse si nasoale, practic tot ce are filmul de descoperit. In doua minute, record depasit doar de numele romanesc al peliculei, un indiciu serios al complexelor de superioritate ( « noi stim, noi stim ! ») al celor care l-au ales. Mare pacat, mai ales ca Ghost writer este un titlu care functioneaza pe cel putin trei planuri.
Revenind la umor – e peste tot. In casting – Ewan McGregor este perfect la mers pe linia dintre serios si smecher, in replici ( « Toate cuvintele sunt acolo, doar ca nu in ordinea buna » , spune McGregor vis-a-vis de calitatea manuscrisului primit), in situatii si in rezolvarea pe care Polanski o da acestora ( secventele merg aproape mereu ceva mai departe de cliseu, aratand clar ca Ghost writer nu e un film de duzina).
Un alt element comun si esential al celor doua pelicule este inclinatia lui Polanski de a identifica ciudatul, de a transmite spectatorului senzatia ca ceva nu e tocmai in regula. Si asta fara artificii regizorale majore. Voi da doar un exemplu, desi filmul abunda de idei si alegeri destepte in acest sens. Cromatic, tot filmul este rece, in nuante de un albastru thrillerist intalnit destul de des in productii de gen. In momentul de criza maxima a personajului principal, folosindu-se de firma de neon rosu a unui hotel (singura cladire din imagine), Polanski da cadrului o senzatie de pericol, de iminenta a nenorocirii, pe care fie si daca nu ti-o explici, o simti. Senzatia este sustinuta apoi, atat prin imagine, cat si prin muzica (perfecta !) cu ajutorul lui Alexandre Desplat ( New Moon, Birth, La Cité des enfants perdus).
Amestecul de ciudat si umor inoportun il reprezinta pe Roman Polanski, unul din putinii regizori care au imbatranit frumos. Un stil hollywoodianizat in timp, care insa reuseste sa fie destept, retinut, ambiguu, deci valabil. Chiar si dupa a doua vizionare tot nu m-am hotarat cum sta treaba cu doamna din Sex and the city ( 1 si 2).