“Oamenii mai acătării sunt alternativi. Dacă ai fi asemeni celorlalți, ai fi plictisitor; și-atunci ești condamnat la complexitate,“ mi-a spus Gigi Căciuleanu într-o după-amiază de ianuarie. Vorbele acestea sunt într-un fel esența personalității sale pentru că întotdeauna a făcut lucrurile altfel, „câș“, cum ar spune el; tot așa cum întotdeauna a trăit într-o lume care, văzută din afară, pare fantastică, de poveste. „Foarte multă vreme, când eram mic, am refuzat categoric să dorm noaptea cu bluza de la pijama pentru că eram ferm convins că trebuiau să îmi crească aripile, iar pijamaua le va împiedica să o facă. Åži acum mă feresc să port pijama.“ E declarația care m-a impresionat atât de tare încât aproape 5 ani am alergat după o întâlnire cu „cel mai celebru coregraf român“.
Care e, de fapt, istoria din spatele ei? „Totul vine de la bunica. Era rusoaică, știa 9 limbi și multă muzică. Nu mai avea instrumente, dar cânta pe masă, exersa la un pian imaginar deși știa că avea 80 de ani și nu avea să mai cânte la un pian adevărat vreodată. Pentru ea îngerii erau la fel de reali precum era persoana de alături. Tot mureau oameni în jur, iar mie mi se spunea că deveneau îngeri și eu mă așteptam să-mi crească aripile. Adică așteptam foarte clar să-mi iau zborul, nu neapărat să-mi crească aripile – două bucăți de carne cu piele, era ceva care trebuia să crească organic, normal. Mă și miram că nu are aripi toată lumea.“
Coregrafie cu marionete
La patru ani părinții l-au dus la balet pentru că era neastâmpărat („Bunica îmi dădea dulciuri ca să nu mă mișc o clipă; stăteam în timp ce ronțăiam bomboana și după aia o luam de la capăt“) și așa a intrat într-o lume pe care și-a clădit-o pas cu pas după propriile reguli, mereu pe căi diferite de restul lumii – „câș“.
De fapt, dacă știi ceva despre copilăria lui Gigi Căciuleanu, înțelegi de ce nu i-a fost niciodată teamă să o ia câș: a crescut într-un mediu liber, chiar dacă familia s-a lovit de cenzura comunistă (părinții au rămas fără slujbe și au trăit din traduceri din limba rusă, locuiau într-un subsol mai multe persoane, iar el a fost exmatriculat de la școala de coregrafie pentru origine nesănătoasă).
Imaginați-vă un puști de 12 ani care face spectacole de marionete pentru copiii de la orfelinatul din apropiere, ca să-și găsească un refugiu pentru că nu mai poate face dans. „Așa am început, de fapt, să fac coregrafie, pentru că eu mă gândeam să mă fac dansator. Atunci m-am insinuat în corpul marionetei și mi-am făcut și primele scenarii. Le scriam până la cel mai mic detaliu.“
Încă de pe vremea aceea se putea ghici personalitatea și modul de lucru al coregrafului de acum. Astăzi vine cu proiectul așezat la detaliu, cu poziționări în spațiu și timp, lăsându-i pe dansatori să filtreze mișcările prin personalitatea lor. În copilărie, încerca să se muleze pe năstrușniciile micuților.
„Aveam ședințe cu educatorii ca să-mi zică lucruri personalizate: cine a făcut în pat, cine n-a mâncat. Scenariul meu era riguros pentru că făceam toate vocile și aveam nevoie de ceva scris. Dar îmi plăcea să pun lucruri personalizate pentru ca fiecare băiat să se recunoască în poveste. Erau clipe minunate, mai ales cu mătușa, mama Dia, care îmi era asistentă, pentru că eu pe ea o simțeam, publicul nu-l vedeam. O mușcam de cot pentru că îi adormea păpușa din cauză că ea se uita la mine. Păpușa se agita și începeam să vorbesc mai repede.“ Åži toate astea se întâmplau pe când nu avea mai mult de 12 ani!
Matematică și poezie
E să fie un amestec de curaj cu fragilitate, de forță cu sensibilitate pe dinăuntrul omului acesta care s-a remarcat ca balerin la Operă în anii ’60 și, deși era foarte bine cotat, a renunțat la dansul clasic în favoarea propriei căi de exprimare – un fel de teatru-dans, pe care cel mai ușor îl numești dans contemporan. „N-am ales dansul clasic pentru că nu mă satisface; nici ca interpret, nici ca spectator. În ceea ce fac eu e altceva, în alt fel.“
Între paradoxurile dinăuntrul lui Gigi Căciuleanuu e atracția pentru matematică și poezie. De matematică s-a folosit când a inventat un limbaj cu simboluri din trei alfabete, ca un cod pentru momentele mișcării, un fel de carte de bucate pentru dansatori.
Pare ciudat, dar în copilărie matematica îl ajuta să se descopere pe sine. „Când am fost la olimpiada de matematică m-am încurcat într-un lucru banal. Pur și simplu, în loc de raport direct proporțional, am scris raport invers proporțional. Făcusem foarte bine partea de geometrie și la ce era mai ușor am dat-o în bară. Dar m-am bucurat pentru că asta mi-a arătat că nu sunt arid, e frumos să greșești. Nu suntem născuți ca să fim perfecți, dar suntem născuți – toți oamenii, nu doar artiștii – să fim geniali. Imperfecțiunea ne ajută să ne recuperăm și să ne echilibrăm.“
Când l-am întrebat ce mijloace de exprimare nu-i oferă dansul de simte nevoia să se exprime și prin poezie a ripostat ferm: „E același lucru. Sunt două limbaje diferite, dar scânteia emoțională e aceeași. Poezia are în comun cu dansul faptul că nu se poate rezuma. Poți să rezumi «Război și pace», sigur, degradând total textul, dar poți să spui în câteva cuvinte ce s-a întâmplat. Un vers n-ai însă cum. «O pictură parfumată cu miros de violete» din Bacovia e o lume întreagă. În dans, un gest poate fi acea pictură parfumată cu miros de violete. E un amestec al vibrației, cu mirosul, cu culoarea, dincolo de simbolistică. Åži poate de asta îmi place și matematica pentru că nu poți să o exprimi altfel decât prin simboluri.“
Publicul ca o hidră cu multe capete
A fost prezent pe cele mai mari scene de dans din lumea întreagă, a dansat și a creat pentru companii de renume de pe patru continente, a plecat de mai bine de 30 de ani din țară, are cetățenie franceză, dar când l-am întrebat ce l-a motivat să vină să lucreze din nou cu românii, i-am simțit patriotismul (fără patos exterior, patriotismul „de dinăuntru“). „Am venit pentru că știam că am să mă înțeleg cu tinerii aceștia, că avem o bază comună. Noi românii avem o bază comună pe care nu ai cum să o traduci în nicio altă limbă. Eu i-aș da premiul Nobel lui I.D. Sârbu, mai mult decât lui Dorris Lessing. Dar Ion D. Sârbu e de netradus, cum nici Caragiale nu poate fi tradus. Ionescu are succes pentru că a scris în franceză.“
Luna aceasta e prezent la București ca să lucreze la un nou proiect și se va confrunta din nou cu „hidra“ pe care o vede din spatele scenei. „Eu cred că publicul este în totalitatea lui o ființă ca o hidră cu ochi și capete fiind, cel puțin foarte informată. Noi suntem pe scenă și, convergând privirile și temerile celorlalți spre noi, suntem datori să nu le arătăm numai ce ne pasionează pe noi, ci și ceea ce i-ar fi interesat pe ei.“
Nu știu dacă o să-l vedeți pe Gigi Căciuleanu prin fereastra prin care l-am văzut eu (un om care pare că are o energie captată din alte dimensiuni, un limbaj propriu – și-n viață și pe scenă –, o sensibilitate bine controlată pentru ochii de dinafara scenei, de teama ridicolului, și o căldură care te intimidează), dar știu sigur că tot ceea ce veți vedea pe scenă în noul său spectacol, vă va emoționa într-un fel subtil și inteligent și o să spuneți „Ce tare! Åži eu care credeam că nici nu mă pricep la dans!“ Pentru că, de fapt, asta e magia lui Gigi Căciuleanu, știe să vorbească pe limba fiecăruia.