În copilărie, toate mamele spun despre copiii lor că sunt cei mai frumoși, dar eu am primit prima confirmare a frumuseții, prima care a contat, pe la 15 ani.
În liceu nu făceam parte din categoria grupului de fete care erau admirate. Chiar dacă fetele populare erau cele care chiuleau și stăteau mai mult cu băieții, am preferat să fiu frumușica isteață. Părinții mei s-au despărțit când aveam 6 ani, iar mama a simțit că trebuie să fie mai aspră decât în mod normal, așa că la școala am preferat să nu chiulesc pentru că îmi era teamă să nu o dezamăgesc.
Când am ajuns la vârsta la care căutam admirația în ochii unui băiat s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat percepția. Într-o iarnă, un coleg a început să mă bată cu zăpadă, în timp ce-i zicea băiatului de care-mi plăcea mie „uite ce ochi frumoși are fata asta”. Băiatul a replicat: „da, are ochi frumoși”. A fost momentul în care am zis „stai puțin, de ce sufăr, că nu sunt atât de urâțică”. O perioadă m-am considerat rățușca cea urâtă pentru că nu primeam complimentele de care aveam eu nevoie, de aprobarea că sunt frumoasă.
Din clipa în care conștientizăm că suntem femei, încercăm să ne căutăm un model de urmat. De obicei nu căutăm în familie, ci în revistele de modă. Astfel ajungem să luam ca talon femei perfecte, trecute prin Photoshop. Femei fără riduri, sau celulită, cu coapsele subțiri și fundul bombat. Credem că dacă arătăm ca un model din reviste, automat o să avem un job foarte bun și o relație de cuplu fericită. Însă asta vine cu un risc mare, pentru că manechinele se înfometează. Mi-ar plăcea și mie să arăt ca ele, dar mă gândesc “o să vreau să fac și eu un copil, nu vreau să risc aiurea, pentru mărimea 0”. Adevărul este că femeia perfectă nu există.
La 20 de ani, din inconștiență, mi-am făcut prima operație și, dacă atunci aveam experiența de acum, nu mai făceam aceeași greșeală.
Când te decizi să faci genul ăsta de operație, dacă nu ai mare nevoie de ea, nu o face. Dacă vrei totuși să o faci, ai grijă să-ți alegi bine doctorul și să înțeleagă ce vrei de prima dată. După a 4-a intervenție la nas, eu încă trebuie să-mi asum greșeala. Am învățat că înainte să fac un lucru, să stau puțin și să mă gândesc – “dar oare cum fac dacă apar complicații?”.
Este imposibil de redat ce e în sufletul unei persoane, care se supune unei operații, iar rezultatul nu este cel la care se gândea. Simțeam că parcă aveam nasul altcuiva. Ajunsesem să fac poze cu prietenii fără să zâmbesc, pentru că dacă zâmbeam, se vedea și iar mă gândeam: “de ce am făcut asta?”.
De 8 ani însă mă lupt cu altă problemă. Din cauza unei persoane care nu și-a sterilizat ustensilele de make-up, am făcut un stafilococ auriu care este imun la antibiotice și care se manifestă ca acneea. După ce am povestit asta într-un interviu, preluat apoi de mai multe publicații, mă simt efectiv ca un om bolnav. Societatea m-a făcut să mă simt de parcă am un handicap.
Acum nu mai vreau să schimb ceva la mine, poate doar să-mi întrețin corpul și pentru asta merg la sală. Dacă vrei să arăți mai bine trebuie în primul rând să lucrezi cu tine, să te motivezi să faci ceva. Mă gândesc că, poate, după vârsta de 40 de ani o să-mi fac un lifting. Până la urmă contează ca tu să te simți bine cu tine, nu ce spune lumea.
Dar cred că, pe mine, nu doar frumusețea ci și felul meu de a fi m-au ajutat să ajung unde sunt. Au fost o grămadă de fete frumoase ca mine care au apărut – au pozat – și au ieșit din industrie la fel de repede cum au venit.
Eu nu sunt genul de femeie care când intra într-o încăpere șochează – “mama ce apariție!”. Eu vreau să mă placă și să zică că sunt o femeie frumoasă, după ce stau de vorbă cu mine.
Am bunul simț necesar unui om ca să fie frumos și asta o pot demonstra în 10 minute.