Noul film al lui Joe Wright ( Atonement, The Soloist) intra in categoria ghiveci, insa unul cu pretentii. Povestea simpla – Hanna / Saoirse Ronan este o adolescenta antrenata in pustietate de tatal sau, Erik/ Eric Bana, pentru iminenta infruntare cu agenta secreta Marissa / Cate Blanchett – se prezinta asemenea ghiveciului dintr-un meniu frantuzesc. Adica in multe cuvinte care suna frumos, un velouté de quelque chose de quelque chose care nu zice nimic nou si se lasa de multe ori si cu durere de stomac.
Erik nu este cine pare a fi, precum bufnitele lui Lynch, Hanna pluteste intocmai ca o blonda, buclata si diafana metamorfoza a lui Bruce Lee, iar Marissa, zana roscata si rea, calca apasat si priveste taios, ca orice agent secret cu tocuri. Actoriceste filmul se tine in picioare, dar sta rigid ca un mort, pentru ca, desi toti principalii sunt foarte capabili, partitura nu le permite miscari ample. Hanna nu are o familie dar poate si-ar dori una, insa viata cruda ii refuza orice drept in acest sens. Tristete en gros.
Alintandu-se ca ar avea ceva in comun cu povestile fratilor Grimm, pe care le foloseste atat scenaristic ( motivele fetei bune, mamei vitrege, calatoriei initiatice) cat si scenografic ( casa Grimm sau cartile de povesti ilustrate) pelicula ajunge cel mult sa functioneze la nivel de ghicitoare – singura motivatie de a rezista pana la sfarsit stand in intrebarea « cine e domnule, de fapt, fata asta ? ». O alegere buna la nivel de casting, Saoirse Ronan promite a fi mai mult decat poate oferi filmul – cu un aspect tinand de viata extraterestra, Soairse strabate globul, cu tenul ei impecabil chiar si in arsita desertului si cu buclele ei blonde la fel de perfecte, care rezista de la pol pana la Berlin, cu escala in Africa.
Scenografic filmul isi atinge maximul, reusind sa compenseze pe alocuri prin vizual vidul de poveste – secventa din casa Grimm, cu ciupercile sale atarnand hipnotic din tavan promite enorm dar nu se tine de cuvant.
Ca stil Hanna nu dovedeste niciun fel de consistenta, cu exceptia dorintei de a nu dezamagi meniul frantuzesc – atata timp cat da bine, coerenta poate sa stea deoparte. Cadrul secventa in care Eric Bana bate tot ce misca prin metroul german iar tehnicul zvanta orice urma de credibilitate, ori stilistica de videoclip pentru fugarelile Hannei, metaforele compuneristice cu zapezi, cerbi si lebede, flashbackurile obosite de dragul unui influx timid de drama psihologica ori prim planurile lungi, melancolic solarizate, toate sunt folosite de-a valma, in deja afirmatul stil ghiveci.
Si cum nicio mancare n-are gust fara sos artificial, peste tot se toarna The Chemical Brothers, la fel de convingatori ca si accentul german al lui Eric Bana. Daca in Tron Daft Punk sunau la locul lor, aici coloana sonora promite cap-coada ca din Saoirse Ronan o sa iasa ceva, minim laser ori alien. Hanna ramane insa doar o fetita care se minuneaza de lumina si bazaitul neonului. Metafora.
2 comentarii