Tatăl tău vitreg spunea că ești mitomană, iar tu îl contraziceai, considerându-te scriitoare. Imaginația debordantă îți asigură o viață calmă?
Imaginația este indispensabilă pentru coloratura vieții și a profesiei mele de scriitoare, dar poate fi și o formă de tortură. Am coșmaruri înspăimântătoare și mă trezesc deseori tremurând de frică. Fiul meu îmi spune deseori că imaginația este cea mai bună prietenă a mea, dar și cel mai de temut dușman.
În afară de imaginație, care sunt celelalte ingrediente ale scrisului pentru tine?
Să știu să ascult și să urmez povestea, dar și o disciplină fără de care nu pot să duc la capăt sarcina pe care mi-o propun. Apoi voința și curiozitatea de a cerceta o temă, care merg mână în mână cu încrederea în propria intuiție. Acest ultim element mi-a dat multă bătaie de cap, a trebuit să învăț într-un final că scrisul este ca și dansul: trebuie să te lași purtat de ritmul poveștii (sau al muzicii), fără să încerci să controlezi procesul. În dans trebuie să ai încredere în mișcările corpului și să nu numeri pașii, la fel și când scriu, trebuie să am încredere în instinct și să nu mă las dominată de vocea criticului pe care îl purtăm cu toții în sine.
Ai comparat deseori scrisul cu graviditatea. Există semne de alarmă ale unei sarcini dificile atunci când scrii?
Mă alarmez de fiecare dată când simt că forțez textul și că le neg personajelor dreptul la o viață proprie, bucurându-mă pe nedrept că mă ascultă orbește. Mă mai alarmez și când nu simt nicio formă de entuziasm sau pasiune pentru poveste, și văd în asta un semn că povestea nu este suficient dezvoltată și mai trebuie să aștepte să fie povestită.
Ultimul tău roman conține mult mult sex, mult mai mult decât romanele tale anterioare, mai puțin voalat și mai brutal.
Sexul face parte din poveste de cele mai multe ori și nu am de ales, trebuie să îl povestesc cu realism. Același lucru se întâmplă, de exemplu, cu violența. Sexul și violența sunt esențiale în „Insula de pe fundul mării“, deoarece este vorba de povestea unei femei care trebuie să accepte brutalitatea și violul pentru a păstra plăcerea de a fi cu bărbatul pe care îl iubește.
Unul din evenimentele tragice care ți-a marcat viața a fost moartea fiicei tale, despre care ai ales să scrii în romanul „Paula“.
Este acest roman un manual de supraviețuire pentru cei care trebuie să trăiască cu moartea celor dragi?
„Paula“ e un sfat în sine, e exprimarea suferinței. Durerea trebuie povestită. Când împărtășești povestea suferinței tale, îți dai seama brusc că toată lumea are tragediile sale. Iar dacă nu ai prieteni sau apropiați cărora să le povestești, e indicat să recurgi la serviciile unui psiholog sau grup de sprijin, dar nimeni nu trebuie să treacă prin asta singur.
Locuiești deja de mulți ani în Statele Unite. Ai scrie despre SUA o carte la fel de personală ca „Å¢ara mea inventată“, în care ai descris locurile natale din Chile?
Trăiesc în SUA de mai mulți ani decât am avut ocazia să trăiesc în Chile, dar n-aș putea să scriu cu aceeași emoție despre țara mea de adopție. SUA este de fapt un continent, fiecare stat este diferit din punct de vedere etnic sau cultural, nu găsesc aceeași omogenitate ca în Chile, și probabil niciodată nu o să cunosc această țară pe deplin. Chile este o țară pe care o port mereu cu mine, iar în SUA o să mă simt întotdeauna o străină.
Religia și spiritualitatea în general joacă un rol foarte important în ceea ce scrii. „Suma zilelor noastre“, ultimul tău roman autobiografic abundă în experiențe religioase.
Nu sunt niciodată în stare să explic credința mea. Tot ce pot să spun este că în orice e viu, de la bacterii la stele, are un spirit nemuritor. Cred că simțurile noastre sunt foarte limitate și nu putem înțelege decât o minusculă parte din realitate, restul rămânând bântuit de mister.