Tabu
CULTURE

“Îmi placi foarte mult! Pupă-mă!”

Nu e o noutate pentru nimeni: actriţele tinere din România sunt printre cele mai fierbinţi exporturi ale momentului. După ce Anamaria Marinca a deschis acest nou val, al exodului de talent, a fost urmată de o serie de tinere artiste sătule să fie sunate doar cu scenarii stupide de reality show-uri şi proiecte modeste de underground. Un nume important pe această listă e Olimpia Melinte. Mult prea puţini ştiu că a fost nominalizată încă din 2010 la două Premii GOPO pentru Cele ce plutesc (r. Mircea Daneliuc.) În schimb, pe plan internaţional, Olimpia e un nume din ce în ce mai sonor.

TABU: Cum au apărut oportunităţile internaţionale?

Olimpia: Am fost la un casting, pur şi simplu. Era vorba despre Sette opere di misericordia (r. Gianluca şi Massimiliano De Serio, n. r.)

În Bucureşti?

Da. Căutau o româncă. L-am dat şi, după un an de zile, l-am şi luat. Băieţii ăia m-au chinuit rău de tot până s-au hotărât.

Ce ţi-au făcut?

Sette opere era lungmetrajul lor de debut. Nu prea ştiau cu ce se mănâncă chestia asta. A fost prima lor peliculă cu actori profesionişti, cu casting şi aşa mai departe. Până atunci, făcuseră documentare şi scurtmetraje cu prieteni şi cunoscuţi. Fiind doi, fiecare avea preferinţele lui. Unul mă voia foarte tare pe mine, celălalt, pe altcineva. Pentru mine, chinul era foarte mare. Trecuseră vreo zece luni de casting şi de aşteptări: voiam numai să-mi comunice o decizie. „Da”, „nu”, nu conta. Ba mă duceam la Torino, ba veneau ei la Bucureşti, ba-mi spuneau: „Gata, ne hotărâm săptămâna viitoare”, apoi se răzgândeau: „Stai aşa, mai avem o idee. Hai să încercăm şi chestia aia”. Nu mai voiam să aud de ei. Nici nu puteam să mă apuc de nimic altceva, pentru că trebuia să plec la Torino.

Şi de ce n-ai rămas acolo, măcar până hotărau?

Păi, toată lumea era convinsă că m-am mutat în Italia. Oamenii mă întrebau: „Cum, tu mai stai aici?”. „Da, normal.” „Păi de câte ori te căutăm, eşti acolo.” Ştiu că, într-o zi, m-au chemat să trec prin tot scenariul. Am stat douăsprezece ore într-o sală şi am trecut prin toate scenele Luminiţei, de la prima ei apariţie şi până la final. A fost extrem de obositor; personajul trecea prin situaţii super dificile, avea de trăit o atmosferă foarte apăsătoare şi… cred că de fapt, experienţa asta a fost ceea ce i-a determinat să zică, în cele din urmă, „da”. Când au văzut că rezist psihic şi nu fug mâncând pământul, au cedat.

Unde locuieşti tu de fapt?

După ce am terminat facultatea la Iaşi, m-am mutat la Bucureşti şi am început să filmez la Cele ce plutesc, în regia lui Mircea Daneliuc.

La Daneliuc a fost mai simplu castingul?

Da. Daneliuc mă ştia dinainte. Eu am dat probă pentru Legiunea străină. Pe atunci, mi-a zis că nu sunt suficient de coaptă. Habar n-am ce voia să spună cu asta. Dar, după doi ani, m-a sunat departamentul lui de casting şi m-a întrebat dacă vreau să dau o probă. A decis destul de repede, în vreo trei probe.

E adevărat că Daneliuc e o persoană dificilă?

Nu-i adevărat. Pentru mine, a fost un profesor de nota zece. Şi s-a purtat foarte frumos cu mine pe toată perioada filmărilor. Cred că a intuit că, dacă mă sperie, s-ar putea să mă închid în mine şi să nu mai pot da randament. Era primul meu film. Eram destul de speriată oricum, că abia terminasem facultatea şi intram într-o lume nouă, despre care nu ştiam nimic. Habar n-aveam cu ce se mănâncă cinematografia. Nu c-acum aş şti, dar pe atunci nu ştiam ce e ăla şarf, nu ştiam de ce mă măsoară oamenii ăia. Îl întrebam discret pe operator: „Dar de ce faceţi chestia asta? Trebuie neapărat să-mi agăţaţi lavaliera?” Lucrurile astea nu ţi le spune nimeni în şcoală, mai ales la Iaşi. Iar Daneliuc a fost foarte bun şi răbdător cu mine.

La Bucureşti ai venit singură?

Nu, cu iubitul meu din perioada aia, care e soţul meu din perioada asta.

Vrei să zici că ai avut un singur iubit în tot acest timp?

Da. Şi asta mă ajută foarte mult, pentru că am nevoie să ştiu unde mă întorc şi la cine. Am nevoie să mă aştepte cineva acasă mai ales că, în ultima vreme, călătoresc foarte des. E atât de frumos să existe un om care să accepte şi să înţeleagă ceea ce faci. Dacă nu m-ar fi susţinut el, poate că n-aş fi avut atâta putere şi hotărâre. De câte ori am avut un moment de „Nu mai pot, am obosit”, el îmi zicea „Ba da, poţi! Ştii că asta vrei şi ştii c-o să-ţi pară rău că n-ai luptat mai mult.”

Wow! Unde se fabrică bărbaţii de acest gen?

În Moldova. Bine, am avut noroc. Dar noi am şi crescut împreună. În sensul că ne-am cunoscut la 17 ani. Nu se întâmplă prea des să cunoşti pe cineva la 17 ani şi să rămâi cu el. Ne-am maturizat împreună şi ne-am format unul pe altul.

Unde v-aţi cunoscut?

În liceu. Deşi eram la licee diferite. El era în clasă cu colegele mele de generală şi ne intersectam din când în când. Printr-a unşpea, am fost într-o excursie. Acolo, ne-am cunoscut mai bine şi ne-am plăcut. Dar el era foarte timid. Până în a doişpea, când m-am dus eu la el şi am pus piciorul în prag: „Băi, îmi placi foarte mult. Pupă-mă!” Şi m-a pupat, ce să facă?

E tot artist?

Nu, informatician. E bine să fie cineva cu job stabil în familie. Dincolo de ajutorul părinţilor, pe care am mizat întotdeauna. Iubitul meu e complet din altă lume, dar mă ajută mult lucrul ăsta. E relaxant să ai lângă tine un om cu care să vorbeşti despre subiecte din afara artei. Deşi e foarte pasionat de cinema. Şi adevărul e că el mi-a deschis pofta de cinema. Înainte să-l cunosc, mă preocupa în primul rând teatrul şi nu prea mă duceam la filme. El m-a tot dus la diverse filme, mi-a vorbit despre diverşi regizori şi, încet-încet, m-a molipsit.

După Sette Opere, ai impresionat cu o apariţie scurtă, dar memorabilă, în Killing Time al lui Florin Piersic jr. Cum ai reuşit să produci atâţia… atâtea secreţii nazale?

Ideea a fost a lui Florin. Nu erau ale mele în totalitate, au fost ajutate şi de diverse adaosuri.

Ce fel de adaosuri? Din ce?

Nu ştiu exact ce au făcut ei acolo. O parte îmi aparţinea, şi ei au contribuit prin machiaj să le sporească. Am amintiri foarte vii cu filmarea aia. Mi-l amintesc pe Florin care striga tot timpul: „Nu! Nu te şterge la nas! Când eşti în faţa morţii, nu mai simţi nimic altceva! Fii acolo, fii în situaţie!” Deşi mi-e prieten şi deşi mă înţeleg bine cu el, ca regizor m-a speriat. M-a ajutat să trăiesc destul de intens groaza din faţa morţii. Şi adevărul e că atunci când celălalt personaj mi-a pus perna pe faţă, pentru o clipă mi-am şi zis: „Gata. This is the end!”.

Pe de altă parte, Florin e un om foarte amuzant. Eram în vacanţă după Sette opere când mi-a scris un mail, că Nicole Kidman nu poate să vină să facă filmul Killing Time şi oricum e o vacă, aşa că ar trebui să vii tu, care eşti următoarea opţiune de după Nicole Kidman. Am râs. Apoi am citit scenariul şi nu mi-a mai venit să râd. Am zis ceva de genul: „Mă, nu ştiu dacă… Eu sunt în vacanţă acum. Voiam să mă relaxez şi tu-mi dai chestia asta?” Dar Florin mi-a scris mai multe mailuri şi, cum stăteam eu aşa pe plajă, m-am gândit: „Hai, că pot să fac chestia asta!” E o singură secvenţă, e scurtă, dar e foarte puternică. Dacă nu iese, e degeaba.

Probabil, de-asta te-a şi terorizat.

Aşa cred şi eu. Dar el lucrează oricum foarte intens şi e sever cu actorii. E genul de regizor care ştie exact ce vrea. Degeaba vii tu cu „Stai, să vedem”, să tragi lucrurile spre zona ta de confort. În cazul lui, lucrurile trebuie să cum fie le vede el. Şi le vede bine.

Şi după aceea?

După aceea, am început lucrul la Caníbal, care a ieşit deja în Spania şi, la vară, iese şi-n România. Regizorul Manuel Martín Cuenca m-a văzut în Sette opere, a vrut să mă cunoască, m-a chemat la un casting care a durat destul de mult – voia să vadă mai multe fete – şi, până la urmă, s-a hotărât asupra mea şi am început să lucrăm. Am jucat gemene în filmul ăsta. Iar pentru unul dintre cele două roluri m-am îngrăşat zece kilograme în două săptămâni.

Stai să înţeleg. Ai filmat o soră slabă, apoi te-ai îngrăşat şi ai filmat-o pe a doua?

Da. Trei luni de zile a durat toată experienţa. Am filmat primul rol în trei săptămâni, apoi am avut două săptămâni pauză de îngrăşare şi repetiţii, apoi, l-am filmat pe al doilea. Partea interesantă e că, atunci când am început repetiţiile pentru al doilea rol, regizorul s-a purtat cu mine de parcă aţ fi fost o cu totul altă persoană, care vine să înceapă un proiect nou. O idee foarte bună.

Cum a fost să te îngraşi atât de mult într-un răstimp atât de scurt?

Foarte greu. Am fost la un nutriţionist din Madrid, care mi-a dat un program serios de cinci mese pe zi, cu mult repaus, fără sport. Mi-a dat şi nişte batoane speciale, bio-nu-ştiu-cum, care aveau echivalentul caloric al unei mese. Pe lângă ele, trebuia să iau o masă normală. Practic, mâncam dublu. A fost cumplit. Eram obosită tot timpul. Ţin minte că mergeam la repetiţii şi aţipeam în fotoliu. Organismul meu, săracul, nu înţelegea nimic. „Mă, da’ ce-mi faci?” Eu am mâncat foarte puţin, de când mă ştiu, şi mai mult când îmi aduceam aminte. Şi acum, brusc, am început să-l îndop. Am invitat-o pe mama la mine, să mă ajute să pun kilogramele şi să le şi menţin. Nu mai încăpeam în nici o haină. Eram complet alt om. Şi era foarte straniu pentru maică-mea. Ea, de când mă ştiu, m-a tot îndemnat: „Mamă, dar mai îngraşă-te şi tu!” Ştii cum sunt mamele. Şi când m-a văzut aşa, grasă, a fost fermecată: „Vai, ce bine-ţi stă, doamneee! Ce mânuţe, ce fălcuţe!” Eu: „Mamă, lasă-mă, că nu mă mai suport. Abia aştept să le dau jos!”

Şi prietenul tău… sau îţi era deja soţ?

Păi, ne-am căsătorit civil după Cele ce plutesc. Şi religios, anul ăsta, la cinci ani diferenţă.

De ce?

Noi am vrut foarte tare să ne căsătorim. Dar pentru părinţi ar fi fost un şoc dacă ne căsătoream religios, fără să-i anunţăm. Noi voiam să ne ferim de veşnica nuntă mare cu tot familionul, specifică Iaşiului, de unde venim amândoi. Prima nuntă a fost cu foarte puţini oameni, pe care i-am anunţat în ultimul moment. Apoi, ai noştri au început să insiste: „Hai să facem şi noi nuntă mare, să fii şi tu mireasă!” Iar eu: „Mamă, hai mai bine să nu. Hai să facem ceva intim”. Ei ar fi vrut oricum să vină toată lumea, să ne vadă. Apoi, au înţeles că scopul nostru e să ne sărbătorim iubirea, nu să impresionăm poporul român.

Închizând paranteza: cum a reacţionat soţul tău la kilogramele tale în plus?

I-au plăcut foarte mult. „Ce bine arăţi!” Cumva, s-a implicat în toate schimbările pe care le-au presupus personajele mele. În timpul filmărilor, fiecare personaj aduce ceva nou la tine, fizic sau psihic. El e mereu prezent şi observă cu bucurie amănuntele astea.

Deci, practic, au existat două săptămâni din viaţa ta când ai fost plătită să stai, să dormi şi să mănânci? Sună a cariera ideală pentru orice român care se respectă.

Ba mai mult, uneori, regizorul ţinea repetiţiile la mine acasă, să nu mai fac eu drumul până acolo. Apoi, am început să filmăm. Noul personaj era radical diferit. Prima  avusese părul lung, blond, cu breton. Cealaltă era brunetă cu părul până la baza gâtului. Eram şi mai rotundă la faţă, dacă poţi să-ţi imaginezi asta. Toată echipa a rămas tablou: „Vai, cât de schimbată eşti!” Şi de câte ori mi se spunea: „Vai, ce te-ai îngrăşat!”, eram recunoscătoare. „Mulţumesc!” Aveam nevoie s-o aud, pentru că mi se părea că nu iau deloc în greutate.

Şi, probabil, ai şi slăbit repede.

Da. Am început să pierd kilograme pe când filmam. Dar nu s-a simţit foarte tare, pentru că acţiunea se petrecea iarna, iar personajul era extrem de îmbrăcat.

Tu pentru filmul din Italia ai învăţat italiana, pe care n-o ştiuseşi. Pentru cel din Spania ai învăţat spaniola?

Da. Nu le ştiusem pe nici una înainte. Italiana nu s-a lipit de mine aşa cum se lipise spaniola. Dar dacă aş primi mâine un rol în italiană, aş recupera de îndată!

Ai şi alte propuneri?

Am un agent. Ăsta e un lucru foarte important. Am discutat cu un regizor pentru un proiect care ar trebui să aibă loc la anul. Dar aştept cu nerăbdare Premiile Goya. Să vedem ce se întâmplă. Pe 7 ianuarie se anunţă nominalizările, şi, din câte am înţeles, filmul e printre favorite.

Şi După Caníbal?

Am terminat filmările în aprilie şi m-am întors în România. Am jucat în Bucureşti Non Stop al lui Dan Chişu, în mai. Apoi, am început repetiţiile la Generation Y al Cristinei Jacob, filmul ei de debut făcut împreună cu Mediapro. Aici joc o adolescentă care, surpriză, este plinuţă. Şi pentru acest film a trebuit să mă îngraş şapte kilograme.

Cum suportă organismul tău oscilaţiile astea extreme în greutate?

Aveam deja exerciţiu, nu? (Zâmbeşte.) Ce-a fost mult mai bine aici e că ei au vrut să mă îngraş pe bază de sport, să pun muşchi pe mine, pentru că o adolescentă grăsuţă e o tipă cu carne tare. Făcând foarte mult sport şi mâncând mult, m-am simţit mult mai bine. În sfârşit, după ce am terminat şi flmarea asta, am slăbit cât am putut de repede. Mi-era dor de hainele mele vechi.

Dar nu ţi-e teamă că acest yo-yo îţi va afecta sănătatea?

Mă simt foarte bine. Am avut nutriţionişti, mi-a fost monitorizată sănătatea, mi s-au făcut teste de sânge.

Unde ţi-a plăcut cel mai mult?

În Spania. M-am regăsit foarte mult în locuri şi în oameni. Sunt buni, calzi şi deschişi. Cu echipa, făceam diverse lucruri împreună în perioada filmărilor: mergeam la cursuri de yoga, la cursuri de patinaj, ne plimbam, ieşeam în oraş… Nici ei nu erau din Granada, toţi erau din Madrid şi, practic, toţi eram în deplasare. Am păstrat legătura cu mulţi dintre ei. În Italia, era vorba despre povestea Luminiţei, o fată foarte singură, care trăieşte în ghetoul din Torino, n-are pe nimeni, fură ca să se poată întreţine şi trebuie să se ducă la nişte români, să le dea o parte din bani. Atmosfera era sumbră, apăsătoare. În plus, era iarnă, iar Torino era foarte gri.

Şi în ce colţ al lumii ai mai fost?

Am filmat o lună şi la New York, cu Luiza Pârvu. Un scurtmetraj intitulat O lume nouă. Ea e la master acolo, iar eu m-aş întoarce oricând în oraşul ăla minunat. Proiectul spune povestea primilor români care au emigrat în America, şi e inspirat din fapte reale. La mina Darr a avut loc o explozie în 1907 şi au murit 380 şi ceva de oameni, dintre care vreo 200 erau români. Pe atunci, făceai patruzeci de zile din România până-n America. Am studiat epoca respectivă şi mi-a plăcut la nebunie. Am recitit inclusiv Ion şi Moara cu noroc. E atât de ciudat să le reciteşti acum. Te întorci la ele şi-ţi dai seama cât de prost erai în liceu şi cât de mişto sunt ele de fapt.

Şi acum, că ai o pauză, cum o petreci?

Acum, mă concentrez pe sărbători. Abia aştept să ajung acasă la Iaşi, la mama şi la tata. Anul ăsta am făcut cinci filme, cu roluri foarte solicitante, şi-mi doresc să studiez, s-o iau de la capăt cu metoda Meisner şi cu Stella Adler. Lucrând atât de mult, intri pe o zonă de confort, şi e ok să schimbi tehnica, să descoperi lucruri noi la tine.

Foto: Adi Bulboacă

ARTICOLE SIMILARE

Sărbătoritul zilei

realitatea

Reuniune cu “Prietenii tăi”

realitatea

OSCAR 2014 – Nominalizarile! Lista completa!

Red Bull Soapbox caută şoferi zurlii şi echipe ţăcănite

Asistenții digitali, precum Siri și Alexa, accentuează stereotipurile și prejudecățile de gen

Andreea Damian

Cele mai fastuoase delicii dulci iti dau intalnire la targul Sweet Fest, editia de Halloween

realitatea

Scrie un comentariu