Săptămâna trecută, am făcut o Bătălie a Filmelor: două premiere, un câştigător. Acesta s-a numit Marcel State, iar filmul care a dominat preferinţele voastre a fost, spre uimirea mea sinceră, cel al lui Wong Kar Wai.
Iată ce a avut Marcel State de scris despre film:
“E prima oară când văd un film de Wong Kar-Wai la cinema. Cumva acest film pare să fie încă o bucăţică dintr-un mare puzzle. Sau dintr-un mare labirint. Toate filmele acestui regizor par să fie mici bucăţi dintr-o poveste mai mare şi cu fiecare film, descoperi o nouă parte a vieţii lui. Sau un nou episod dacă vreţi. Dar episoadele acestea, sau bucăţile de puzzle vin amestecate. Nu există continuitate.
Povestea este mai puţin romantică de data asta. Filmul ne arată un fel de istorie a Kung-Fu-ului şi adauga o nouă viziune asupra omului Yip. Foarte atent la detalii, mizează pe dinamism, pe luptele de kung-fu. Aş încerca să îl compar cu Hero, al lui Yimou Zhang . Are câteva puncte comune cu acest film. Wong foloseşte, ca si Yimou, o serie de elemente cheie, cum ar fi caligrafia, proverbe cu tâlc,( povestea ceaunului cu mâncare este una din lecţiile oferite în film), implicarea animalelor în poveste, continuitatea unei acţiuni, în cazul acesta răzbunarea care trebuie dusă până la capăt.
Wong nu reuşeşte să impresioneze, în acest film, prin muzică, ci prin compoziţia detaliilor sonore din anumite secvente, (picături de apă, sunetul ţurţurilor căzuţi, cărbuni trosnind, mişcări de kung-fu care taie aerul). Imaginea e spectaculoasă, doar că de data asta nu se mai axează, ca în cazul lui “ In the mood for love” , pe cadre largi, ci mai mult pe portrete, oferind deseori senzaţia de pictură. Un alt leitmotiv e fotografia care închide câte un capitol din film. Finalul este lăsat din nou la alegerea publicului, printr-o întrebare cheie, “ tu ştii care este stilul tău?“.
Ce aş adăuga eu la aceste observaţii în mare parte corecte – mai puţin truismul ăla cu puzzle-ul vieţii, care cred că e valabil pentru orice creator de artă, deci inutil de băgat aici – e structura narativă “emoţională”, cu o permanentă trecere trecut – prezent guvernată de câte o senzaţie şi corespondentul ei din alte timpuri, ironia subtilă care dublează poezia dialogului şi-l fereşte de patetism clişeic şi, mai presus de toate, ironia de situaţie, a supereroilor care se succedă, unul mai supererou decât altul, aluzie la tumultuoasa istorie a micului Hong Kong.
Una peste alta, The Grandmaster e de văzut în cuplu. Vine cu acţiune şi picioare-n gură – pentru el – şi poveşti de dragoste dezvăluite discret, mai degrabă implicite – pentru ea. BTW: Wong e un veritabil maestru al poveştii de iubire relatate din priviri, zâmbete şi tăceri. Aşa cum îi stă bine iubirii, de fapt.
“