Leonardo di Caprio pe o plaja, prabusit, si nu numai la propriu. Undeva la distanta, un baietel si o fetita, jucandu-se cu spatele la aparatul de filmat. Amandoua imagini cheie ale unui film in care totul se vrea plin de sensuri. Si ambele trezind probabil in mintea oricarui spectator/ cititor aceeasi legatura pe care au trezit-o si in a mea. Mintea regizorului /scenarist Christopher Nolan necesita aproape 150 de minute pentru a face aceasta legatura. Si nu oricum.
Sa o iau cu inceputul, incercand sa nu ofer deloc material de spoiler. Cobb/ Leonardo di Caprio este un nou tip de hot. Acel tip care se poate insinua in inconstientul unui om de afaceri pentru a fura ideile/ secretele necesare unui alt om de afaceri si in plus client al lui Cobb. Ni se explica asta inca de la inceput. Miza insa depaseste zona mercantila in momentul in care lui Cobb i se ofera posibilitatea de a redeveni personajul principal al propriei vieti. Cu o conditie, la care titlul filmului trimite – sa faca mai mult decat sa fure o idee, sa o provoace, sa o nasca, din lipsa de un cuvant mai bun. Greu. Pentru asta Cobb are nevoie de o echipa, si pe rand gasiti, cei sase membri necesari unei bune dinamici de grup si unui vis solid construit ( in plus actori cunoscuti) se reunesc si pornesc in aventura.
Ce implica aventura ? Si iarasi, fara spoilere – implica folosirea excesiva a cuvintelor inconstient / subconstient, vis si catharsis, care sunt explicate in timp ce sunt folosite, cu candoarea si seriozitatea unui absolvent de anul I de psihologie. Implica de asemenea, vis in vis in vis in vis respectiv inconstient in inconstient in… etc, de unde printr-un montaj paralel cvadruplu Griffith (de fapt sunt cinci actiuni concomitente, dar de una Nolan pare sa uite, din respect pentru limitele de absorbtie ale spectatorului) rezulta o constructie baroca demna, in ochii unor critici, de Anul trecut la Marienbad al lui Alain Resnais. Nu si in ai mei. Este de salutat totusi intelegerea lui Nolan fata de gafaiala spectatorului, intelegere exprimata prin remarca autoironica a unuia dintre personaje, Ariadne / Ellen Page, arhitecta visului – « Acum in subconstientul cui intram mai exact? »
Si pentru ca am ajuns la referinte, Inception ramane, in propriu-i inconstient, undeva intre Matrix si Shutter Island, cu un draft intermediar scris de Charlie Kaufman intr-o zi proasta. Astfel, chiar daca punctul de pornire nu e rau – ideea, asa cum a fost exprimata de regizor, de a avea mai multi oameni visand coerent acelasi vis, are mult potential – miza pare sa il iroseasca iar relevanta intregii povesti sa fie una circumscrisa personajului. Lipsa personajului negativ este substituita fragil si expozitiv de fracturile eului lui Cobb, sau mai putin pretios zis, de sentimentul acestuia de vinovatie. Slabut.
Spre deosebire de Matrix in al carui univers spectatorul se putea implica activ dupa terminarea filmului si genera explicatii, filozofii si povesti care sa i se potriveasca si deci sa il includa, Inception ramane doar pe ecran, un film de actiune bine facut, (destul de) alert, cu un mixaj de sunet genial dar, din pacate, cu personaje schematice ( in joc si constructie) ale caror probleme mai « inalte » sunt exprimate cat mai putin subtil/ cat mai pe intelesul spectatorului. Diferenta esentiala dintre Inception si foarte multe din blockbusterele americane este ca aici nu e chiar totul in trailer.