De ce se cheamă scenariul „Câinele japonez“?
Câinele japonez este un personaj-cheie în toată povestea. Åži deși apare puțin, rolul lui e covârșitor. Este un câine robot în genul celor Sony, pe care l-au scos japonezii pe piață prin 2003 și care imită foarte bine comportamentul unui câine adevărat. Un fel de animal de companie robotizat.
Juriul de la Cannes a motivat premiul spunând că e un scenariu care te pune pe gânduri. La ce te-ai gândit când l-ai scris?
Ideea a plecat de la o imagine: un batrân cu un câine jucărie, robot. Probabil l-am văzut cândva la o ediție de știri. Un bătrân care rămâne singur: soția i-a murit în inundații și nu mai e nimic care să îi aminteasca de ea – tot ce au avut, tot ce construiseră timp de o viață a dispărut. Pare că a rămas, pur și simplu, singur pe Pământ. Adevărata problemă apare, însă, mai târziu. De fapt, bătrânul aproape și-a autoimpus singurătatea. Aflăm că are un fiu care e undeva în Japonia și care e pe cale să revină în țară.
Å¢i-a fost greu să accepți că varianta ta de scenariu nu e, de fapt, forma finală?
Eram conștient că voi rescrie sau că voi schimba. La atelier au fost mai mulți specialiști străini, însă eu am lucrat mai mult cu Michael Taylor, profesor la University of Southern California, un producător american important, care scoate regizorii, actorii și scenariștii pe care îi vedem apoi la Hollywood. Îmi spuneau politicos, dar foarte clar, lucrurile care trebuie numaidecât schimbate. Åži aveau capacitatea să găsească nu o soluție la o problemă, ci cinci. Åži asta numai pentru o problemă. Dacă erau zece probleme, mi se ofereau 50 de soluții pentru un scenariu pe care aș fi vrut, inițial, să-l păstrez așa cum era.
Ce însemna o soluție?
Scenariul începea foarte lent, într-un ritm din ăla românesc, în care totul se petrece așezat, ca la țară, într-un spațiu unde nu se întâmplă nimic spectaculos. Specialiștii m-au învățat cum să sugerez ritmul ăsta fără să scriu 40 de pagini.
Îți mai amintești vreo replică pe care ai tăiat-o și ți-a părut rău?
Am tratat personajele cu multă libertate, chiar când n-au mai spus un lucru. Nu l-au mai spus tot din motivația lor interioară.
Cum ai carateriza povestea ta?
Teoretic, e dramă. Mie mi se pare, însă, un scenariu despre viață și așa l-am tratat tot timpul. Am vrut să pun viață în el, cât mai multă. Am vrut ca atunci când citești și mai ales când vezi, să simți că e posibil să te întâlnești cu oamenii aceia undeva pe stradă. Niciunul dintre personajele mele nu e bun, ci e viu. Eu nu-mi pun personajele să reprezinte oameni buni și răi. Au ocazia să-și aleagă singure încotro vor să se ducă.
Ce-ai de gând să faci cu cei 10.000 de euro pe care i-ai câștigat ca premiu?
Deocamdată, banii nu au ajuns la mine. A trebuit să-mi fac cont în Euro, că nu aveam.
La Cannes, la proiecția filmului „The Red Shoes“, ai stat lângă regizorul Martin Scorsese, unul dintre idolii tăi. Ați vorbit?
Nu, și nici nu cred că aș fi îndrăznit. Am intrat în sala Debussy unde urma să ruleze filmul. Martin Scorsese s-a așezat cam la 10-15 metri de mine. M-a bucurat că îl puteam vedea și prezența lui mi-a întărit credința că mulți dintre oamenii ca el nu sunt cei pe care noi ni-i creăm. Sunt niște oameni mai simpli și mai modești decât îi creionează orice ziar, emisiune sau film. Când ai zis Martin Scorsese, cred că nu trebuie să mai facă și două flic-flac-uri ca să te convingă că e tare. E mărunțel, un italian get-beget, dar când te uiți la el, parcă filmele lui devin și mai mari.