Invictus incepe cu o scena coregrafiata la extrem, in care un joc de rugby al tinerilor albi, pe un teren verde-verde, este privit de sus, doar pentru ca aparatul de filmat sa poata sari usor gardul si strada si ajunge dincolo, unde , pe o fasie de pamant uscat si saracacios, multi copii negri sar prin praf intr-un joc al marginalizatilor din « natiunea curcubeului ». Totul coincide cu iesirea din inchisoare a lui Mandela/ Mandiba/ Dada/ Morgan Freeman. Nu cea mai naturala miscare de aparat din cate s-au vazut (dar deloc !), dar una care reuseste sa prinda mult din esenta filmului.
Pentru necunoscatori, si eu ma recunosc a fi unul dintre ei, Nelson Mandela si rugby-ul par un fel de baba si mitraliera. Insa Dada si rugby-ul sunt prezentati de Clint Eastwood, regizorul lui Invictus, ca o combinatie superglue care, in 1995, in timpul Cupei Mondiale de Rugby, pare a lipit intru bucurie si extaz toata natiunea sud-africana. Cam despre asta este si filmul. Cat se poate de simplu. Pe de o parte il avem pe Nelson Mandela/ Morgan Freeman ( se pare ca Mandela si-a dat acordul pentru acest film autobigrafic cu conditia exclusiva ca cel care a condus-o pe Missy Daisy sa ii joace rolul / nu ca erau multe optiuni !), iar pe de alta pe François Pienaar / capitanul echipei nationale sud-africane de rugby, Springboks / Matt Damon, intalnirea dintre cei doi fiind si punctul de pornire real al filmului si sursa cea mai solicitata de pilde. Pana aici nimic rau.
Cand se ajunge insa, ca inainte de meci, Matt Damon sa ii spuna sotiei venite la chemarea naturii si refuzate la cea a sportului, ca gandul nu ii e la meci, ci la felul in care Mandela a stat chinuit in celula timp de atatia ani, imi permit sa zambesc si sa afirm ca as fi preferat un film mai sec, nu atat de degraba moralizator si mai putin dornic de santificarea personajului, fie el rugbyist ori presedinte.
Dincolo de toate aceste intentii inalte, Invictus nu straluceste. Nici ca realizare, nici la nivel de continut. Putine sunt scenele in care muzica usoara si bubuiturile de carne de rugbyist nu trebuie sa ridice miza emotionala a momentului. Spre sfarsitul filmului cele doua modalitati sunt folosite alternativ, in asa fel incat, fara momentul poetic Mandela, ultima ora poate fi redusa la o schema pop-pop-bum-bum. Si mai o muzica, si mai o gramada de rugby si iar bum-bum si iar pop-pop, pana cand te saturi de grohaituri sportive ( iubitorii de rugby sa ma scuze, dar de la un punct incolo meciurile din film sunau mai degraba a abator decat a competitie sportiva).
Ce ramane din Invictus ? Un Mandela credibil datorita lui Freeman si oarecum in ciuda scenariului, poemul Invictus care prin vocea aceluiasi Freeman reuseste sa fie mai emotionant decat toate celelalte elemente ale filmului la un loc, un Matt Damon care desi ingrasat cu zeci de kilograme ( zice el !) tot nu a reusit sa il convinga pe adevaratul Pienaar ca ar putea sa ii joace rolul pana nu i-a spus ca arata ceva mai mare pe ecran ( mare minciuna !), o lista lunga-lunga de anacronisme si, dincolo de orice, senzatia ca bucuria maselor si exagerarea in bine a istoriei sunt contagioase.