O trupă de actori de la Teatrul de Comedie (varianta modernă a teatrului de bâlci) face un spectacol despre Ioana d’Arc sau mai degrabă despre cum o vede Regizorul-Povestitor (Marius Manole) pe fecioara din Orleans (Dorina Chiriac). După ce a avut parte în viață de o făcătură de proces, Ioana nu mai suportă să îi fie din nou răstălmăcită viața și apare în carne și oase pentru a da mărturie despre “adevărata poveste a adevăratei Ioana d’Arc”. Regizorul are însă propriile viziuni care în capul lui se aud mai tare decât “vocile” ce-o călăuziseră pe Ioana în luptă.
În imensa-i generozitate, el o lasă totuși pe fecioara din Orleans să-și joace propriul rol, spre disperarea unei actrițe care ar fi făcut orice să primească rolul principal, inclusiv să se dezbrace (aceasta părând a fi o culme a “artei” actoricești din zilele noastre).
***
Cătălina Buzoianu s-a aplecat mereu cu generozitate spre actorii tineri, dându-le șanse de afirmare.
De data aceasta a făcut-o poate cu prea multă generozitate pentru că unii dintre actorii ce compun “corul”, care ar fi trebuit, conform “job description-ului”, să cânte, să danseze, să mânuiască măști și uneori păpuși, nu au nici voce, nici grație, nici dicție, nici ritm, ci, cel mult, bunăvoință. Iar diferența era cu atât mai vizibilă cu cât Dorina Chiriac și Marius Manole au făcut niște roluri la ani lumină distanță de “coriștii” din fundal. Dacă Dorina Chiriac era răvășitoare în simplitatea și autenticul pe care le degaja cu fiecare privire, cu fiecare poveste, aproape cu fiecare respirație, Marius Manole a fost flamboiant, electric, ceva între omul-orchestră și iluzionistul Iosefini. A cântat de părea că nu va mai avea niciodată voce, a dansat de parcă i-ar fi spus și lui Nureiev “Watch and learn!” și a făcut șpagatul mai bine ca Drăgulescu. Sofisticat, decadent, manipulator de sentimente, șarlatan, cinic, perfid, vibrând de emoție autentică sau mincinos ca dracul gol, în cele șase personaje pe care le-a jucat, Manole a dat măsura talentului lui expandabil lăsând impresia că poate face absolut orice, cărând adesea pe umerii lui întreg spectacolul, precum Atlas în zilele lui bune.
CITESTE integral articolul semnat de GABRIELA LUPU pe Cotidianul.ro