Maria David are 8 ani și 8 luni și e cea mai tânără bloggeriță din România. A început să posteze acum un an și pune pe blog cam tot ce-i trece prin minte: poezii, povești, întâmplări din vacanță, scrisori către Moș Nicolae și Moș Crăciun, dar și sugestii de organizare a timpului. Ultimele, pentru că nu-i plac oamenii care stau degeaba. „Timpul este foarte prețios și nu trebuie să-l irosim.”, a scris la începutul anului, continuând cu o listă întreagă de activități pe care trebuie să le faci ca să nu devii „om de serviciu”: să te trezești cât mai devreme (la 7:00!), să faci gimnastică, să alergi prin parc la aer curat, să citești și să te informezi pe Google despre astronomie, chimie, religie, gramatică, zoologie.
E lungă și slăbuță. Are 30 de kilograme, dar nu știe ce înălțime. Oricum e cu o palmă mai înaltă decât Răzvan și Gabi, cei mai buni prieteni ai ei. Nu e mâncăcioasă. Un prânz ideal pentru ea e format din doi kiwi mari, trei mere uriașe și un morcov. Urăște ciupercile. A încercat o dată să mănânce, „ca să fiu și eu om normal”, dar nu a putut. Mama îi spune mereu că trăiește cu aer. Într-una dintre fotografiile de pe blogulmariei.blogspot.com părul ei lung și șaten pare de prințesă, drept, frumos pieptănat, lucios. Offline, e ușor ciufulit în creștet, încurcat pe la ceafă și prins într-o codiță puțin strâmbă. Mai nou are și breton pentru că s-a tuns în vacanță la Buni.
E drăguță, dar devine frumoasă când aleargă, când se strâmbă, când se împinge cu băieții, când se face că aruncă cu bolovani după mine, când mi se atârnă de picioare și mă plachează ca la rugby, când râde cu toți dinții, când merge țanțoșă prin parc conștientă că multe fete, mai ales Sidonia, o invidiază pentru prietenia ei la cataramă cu Răzvan și Gabi.
Locuiește în București, într-un bloc drăguț de pe Calea Văcărești, cu mama ei Anca, tatăl ei Valentin (care știe să gătească păstrăv) și din când în când cu doamna Elena, bona. Anca are 38 de ani și e redactor șef la Reader’s Digest, iar Valentin are 41 și e șef de depozit. Blocul e la un minut de mers de parcul Tineretului și la maxim 10 minute de școala generală unde Maria e cea mai bună elevă din clasă, la egalitate cu Răzvan.
Åžtie să citească de la patru ani. În prima zi de școală i s-a cerut să umple o pagină de mate cu puncte. Åži acum râde când își amintește ce plictisitor a fost. Păstrează cu sfințenie caietele vechi și din când în când se mai uită pe ele pentru că i se face dor. Așa cum i se face dor și de „bătrânul Abecedar”. Are totul stocat în sertare: prima dictare, prima pagină scrisă pe dictando, caietele de la grădiniță în care sunt bastonașe mai complicate decât ce-a făcut în clasa I și carnetul care nu cunoaște alt calificativ în afară de „foarte bine”.
Se hlizește mult când se gândește că scrie și citește cel mai repede din clasă. Ar citi și mai repede dacă ar lăsa-o „doamna”. Nu e neapărat mândră, ci mai degrabă surprinsă de cât de lenți sunt colegii ei.
„Am unul care citește pe silabe, se bâlbâie. Mie imi vine să adorm în bancă. Cât citește el o dată eu citesc de zece ori în gând. Pierdem toată ora și eu tot n-am făcut nimic. Mai am unul care nu știe să citească nici o literă.”
La școală, Maria citește la prima vedere. Acasă citește de pe noptiera plină, pe care sunt întotdeauna cel puțin patru cărți și un snop de reviste de la mama de la serviciu. Când ne-am întâlnit prima oară, lângă patul alb cu roz o așteptau: „Bambi”, „Amintiri din copilărie”, „Păsările”, „Plantele”, o culegere de lecturi suplimentare și câteva Reader’s Digest. Săptămânal, teancul se înnoiește cu cărți împrumutate de la biblioteca clasei.
Ghiozdanul Mariei e bleu, de vreo două ori mai lat decât spatele ei și veșnic plin. Îi plac stilourile. Mai ales cel pe care Tuși i l-a făcut cadou pentru clasa I. „E mai de lux așa, pentru cei care scriu cu stiloul când sunt mari.”
După ore nu pierde timpul pentru că n-are timp de pierdut. Marțea după școală o așteaptă acasă pe Flavia, meditatoarea ei de vioară, care are cercel în buric. Miercurea merge la Palatul Copiilor la cursuri de vioară și germană. Joia rămâne o oră în plus la școală ca să facă pregătire pentru revista de matematică Abac. După ce-și face temele aleargă iar la Palat, la cursuri de pictură. În fiecare zi merge în parc. Seara, când vine mama cu laptopul, scrie pe blog; calculatorul ei se blochează de la viruși.
Anca e fericită că, spre deosebire de alți copii, al ei e pasionat de lectură, de muzică, de pictură. Melina (porecla Mariei de pe blog, reminiscență a vremurilor când nu putea să-și pronunțe numele) nu e pur și simplu ambițioasă. Are motive serioase pentru care face vioară de mai bine de doi ani, pictează, cântă, citește și sculptează vase din lut cu un joc numit „Roata Olarului”: vrea să plece din țară cât de repede posibil. (Le-a explicat planul și cititorilor ei). Ideea a prins contur după ce, de Paște, Buni le-a pus niște ouă pictate și decorate cu frunze de leuștean într-o cutie de ouă din comerț. Mi-a arătat-o plină de uimire și revoltă. „Scrie pe ea cu litere mari: «Aceste ouă sunt făcute de găini crescute în baterie». Adică le obligă să facă ouă, prin electricitate. Nu știu ce le făcea bateria aia… Da’ vezi ce e în țara noastră? De-asta vreau să plec!”
Maria nu duce lipsă de idei. O dată, când se plictisea la o oră de religie, a scris o poezie cu cinci strofe și rimă împerecheată. I-a venit deodată, ca un film. I-a pus titlul „Balul florilor” și a publicat-o pe blog. „Ce, crezi că eu stau și mă gândesc «vreau să scriu o poezie»?! Mie îmi vin. Am zeci de povești în cap pe care le și uit. Nu apuc să le scriu.”
Noaptea, când nu poate să adoarmă și se uită pe pereții roz și verzi, îi vin o mulțime de filmulețe grozave în cap. Din ele face povești. E perfecționistă și nu le publică niciodată până nu e mulțumită de ele. Îi place ca poveștile ei să aibă morală și umor. Așa a ajuns biata Prințesă Elenuca să rămână fără tată pentru că era prea rea și zgârcită.
„Poarta de cupru și cufărul cel mic” i-a venit în vacanța de sfârșit de semestru. I-a luat vreo trei-patru zile s-o scrie. După 11 capitole și peste 2.700 de cuvinte, pe Will și Corbin i-a trimis la o școală care să-i învețe de ce vor avea nevoie în viață, iar pe Roberto și Nic i-a făcut împărați. Când Buni de la Sibiu a venit în vizită, i-a cerut părerea. „S-a uitat și a zis, «vai, da’ ce încurcată e». A citit vreo două capitole și s-a oprit că n-a putut. Am întrebat-o, «Buni, da’ n-ai înțeles nimic?» «Nu» .” (Cei patru băieți erau copiii unui „țăran foarte sărac, dar foarte cumsecade” și porniseră către împărățiile de Apus și de Răsărit în căutarea unei „provocări”).
***
Am descoperit-o pe Maria în martie, când m-am uitat de curiozitate la câștigătorii Roblogest 2009. Era pe locul zece, la categoria „blog sub 18 ani” și citindu-i poveștile mi-am dorit să o cunosc. Animez petreceri și evenimente pentru copii de vreo șase ani și nu pierd nici o ocazie de a mă juca și a mă întoarce în timp prin intermediul lor. Maria ieșea cu mult din rândul copiilor pe care îi întâlnesc de obicei. Înainte să ne vedem, ne-am conversat prin mail și comentarii pe blog. Semnătura mea include porecla pe care o folosesc pe blogul unde scriu pentru copii: Zăpăcita. I-a plăcut atât de mult încât nici nu i-a mai păsat cum mă cheamă.
Zăpăcita mi-a spus încă de la prima întâlnire, când am însoțit-o la o oră de pictură. S-a așezat la o masuță, și-a scos blocul de desen, trei penare pline ochi cu creioane colorate, carioci, pixuri și gumă de șters, o cutie de tempera, o cutie de acuarele, un tub de negru spart, borcanul pentru apă, cârpa, paleta pentru culori și pensulele. Domnul profesor s-a dus în cămăruța din spate și a scotocit după o poză. Maria a aleargat după el și s-a întors râzând contrariată: „Mi-a dat să fac după un catalog de cumpărături…”
Privea nedumerită fotografia pe fond roz cu câteva vaze și ghivece cu flori. A dat să schițeze ceva și s-a oprit. Poza era prea reală pentru desenat și privirea îi fugea către băiețelul cu adidași Heelys, proaspăt intrat prin alunecare în atelier. Parcă dinadins se lăsa pe rotițele din călcâie, șerpuind printre măsuțe și șevalete. Åži-a dorit și Maria Heelys. Enorm. Până s-o convingă pe mama să-i cumpere adidașii de „minim patru milioane și jumătate”, a descoperit ceva și mai tare la colega ei Bianca – niște roți care se pot prinde pe orice pantof și mai au și luminițe. Erau mult mai interesante și de patru ori mai ieftine.
Nici nu apucase să termine conturul desenului cu vaze că i-au venit nervii vâzându-mă că notez într-un carnețel. Mi l-a smuls și râzând s-a apucat de scris: „Zăpăcita se uită la un tablou și desenează un claun. Ei îi place exagerat de mult să scrie în carnețel și să se uite la copii. Mai mult să râdă!” Lângă text mi-a schițat portretul. Aveam un ochi mai mare și unul mai mic, un nas de porc, mâini cu câte patru degete și bocanci în formă de patine.
După isprava asta i-a pierit cheful de desenat și s-a hotărât să-mi dea de lucru.„Ea e Zăpăcita și a fost asistenta unui claun”, i-a atenționat pe ceilați copii. „Åžtie să facă animale din balone și le are la ea în geantă!”
Micii artiști au năvălit peste mine și preț de o oră atelierul de pictură s-a transformat în baloniadă. S-au bătut cu săbiile, s-au certat pe culori, au deranjat toate cursurile bubuind și scârțâind. Distracția a luat sfârșit după ce unul dintre ei, încercând să mă ajute la umflat, a reușit să-mi înfunde pompa. Între timp Maria se strecurase, afară, pe hol, și după o vreme am auzit-o țipând. A intrat fulgerător în atelier, jumulită și căutându-se de vânătăi. Reușise să se bată cu „una grasă cu capul mic”. Îi promisese acum câteva săptămâni că îi împrumută DVD-ul cu High School Musical 3, dar s-a răzgândit, pentru că și-a făcut o nouă prietenă.
Până atunci Maria mă atrăsese prin stilul ei matur de a scrie, prin ușurința și rapiditatea cu care își făcea temele, prin ambiția de a cânta cât mai bine la vioară. Nici nu-mi închipuiam că fetița model mă va cuceri cu calitățile ei de fotbalist, cu gașca ei de prieteni și cu abilitatea de a se bate unu la unu cu oricine o enervează. Printre ei e și admiratorul numărul unu al Mariei, un băiețel drăguț, bondoc și cu glas subțire. O îndrăgește atât de mult încât nu poate să-și ia ochii de la ea. Când se jucau „țările” într-o seară, Maria (Spania) și Răzvan (Italia) au complotat împotriva lui. I-au șoptit lui Gabi care stătea cu mingea în centru: „Psst! Să scăpăm de el!”
Gabi s-a conformat și a strigat o țară hibrid, „ItaSpaniaaa!”. S-a creat o busculadă. Maria a alergat până în spatele unui pom. Gabi s-a făcut nevăzut după WC-ul public dezafectat. Răzvan a prins mingea și a urlat STOP! Băiețelul (Bulgaria) nu apucase să ajungă prea departe. A fost ochit din prima și țara lui a fost atașată Italiei.
– Maria, pot să-ți spun ceva?, i-a spus acesta după ce jocul s-a terminat.
– Da, știu, mă iubești! Altceva?
Când e și Sidonia în parc, lucrurile se complică. Maria și Gabi se strâmbă ca și cum li s-ar strepezi dinții. După fotbal, rațele și vânătorii, măgărușul, țările, cățărat în copaci, biciclete, trotinete și role, jocul lor preferat este să-și bată joc de ea. Nu i-am văzut niciodată spunându-i ceva în față, dar amândoi susțin că au bătut-o, că i-au spart capul, că îi spun „Tâmpițonia”. Jocul ăsta a început după ce Maria a decis că Sidonia e îndrăgostită de Gabi.
Maria e mândră de Gabi pentru că e puternic. Poate să facă flotări, roata, breakdance și a câștigat un concurs de dat jos din copaci. E un fel de Sportacus (personajul ei preferat din desenul animat „Oraășelul Leneș”). E mai puternic și decât doamna, pentru că la școală a desfăcut un borcan de lipici pe care nimeni nu putuse să-l dovedească. Când l-am întâlnit prima oară, m-a prins cu amândouă mâinile de mijloc și mi-a demonstrat „strânsoarea bărbatului numărul 234 din manualul de karate”. Gabi i-a povestit că Sidonia l-a și pupat pe gură, dar Maria nu l-a crezut.
– Pe Radu poate!
– Ba pe mine!
– Bine, pa!
Radu e un băiat cu „pureci, mătreață, păr pe față și pe mâini”, dar Sidonia îl place. Bine, nu atât de mult cât îl place de Gabi. Sidonia i-a acuzat pe Maria și Gabi că ar fi iubiți. Când am întrebat-o pe Maria dacă e adevărat, s-a înroșit ca un rac și mi-a trântit un pumn sănătos în coasta dreaptă. „Te urăsc! Tu ce crezi?! Normal că nu!” Pentru ea e mult mai grav să râzi de cineva decât să-l bați. „Să iei lumea la bătaie e ceva foarte puțin grav. Nici să te arunci pe ea. Ce, popstar-urile nu se aruncă peste lume?! Hannah Montana nu s-a aruncat peste ăia?!”
Gabi și Maria se aprind când vorbesc despre bătaie. Își împart pumni și picioare fără milă și nu plâng niciodată, oricât de tare s-ar lovi. Au însă și sensibilități:
– Maria, îți dau una la țâțe?, scrâșnește din dinți și i se aprind ochii.
– Doar Alexandra îmi zice că am țâțe!
– Bine, doamna Å¢âță…
Maria îi dă un pumn în umăr și continuă:
– Alexandra mereu mă enervează, îmi și ridică fusta…
– Åži eu ridic fusta fetelor!
– Da, și Gabi, completează ea pentru mine.
Dacă Sidonia nu ar avea toane, Maria ar vrea să fie prietenă cu ea pentru că s-a plictisit de ceartă. Colega face însă ce face și o dă în bară. O dată s-a împrietenit cu „niște fete rele” și a venit cu ele în parc. Se dădeau cu rolele și discutau despre cât de mult îi urăsc pe Maria și Gabi și ce ratați sunt ei. Pentru că nu știe să se urce în copaci, „m-a împins și am căzut în cap. M-am și zgâriat. E dusă cu bila.”
Eram în parc într-o zi, când Sidonia a apărut mieroasă lângă noi și i-a spus Mariei ceva la ureche. După câteva secunde de împietrire, „Ce???!”-ul țipat al Mariei a făcut sălciile din parc să tremure. Sidonia a râs mulțumită și s-a îndepărtat.
– Gabi, trebuie să-l căutăm pe Răzvan!, a poruncit Maria. Vino repede! Nu-mi vine să cred! Răzvan i-a zis că nu mă suportă și că de mâine o să se joace numai cu ea. Au alergat disperați prin tot parcul, în timp ce Sidonia se hlizea de la distanță. Într-un final, au dat de bunica lui Răzvan.
– Unde e Răzvan??
– Bună, Maria. Răzvan are puțină treabă.
– Unde?
Bunica a chemat-o mai aproape și a arătat spre un copac. Maria i-a șoptit lui Gabi; „Răzvan face caca” și au început să râdă. Când puștiul cu păr blond a răsărit în sfârșit dintr-un tufiș țopăind mulțumit, Gabi a urlat către el:
– Te-ai căcat, mă?
Bunica și-a pus mâna la gură și a oftat:
– Vaiiii… ce urât!
Situația s-a lămurit repede. Sidonia inventase. A doua zi la școală Gabi și Maria au avut grijă să-i calce haina în picioare, să-i arunce penarul și să o înjure la ora de abilități practice.
***
Nu credeam că mă voi împrieteni cu Maria așa de strâns. Se temea că după ce voi scrie despre ea n-am s-o mai caut, așa că îmi oprea reportofonul și îmi sustrăgea pixurile de fiecare dată când avea ocazia. Mi-a învățat numărul de telefon pe dinafară și de atunci ne conversăm cu orele, de cel puțin două ori pe săptămână, spre disperarea doamnei Elena.
– Maria o să întârziem la Palat!
– Blea, blea, blea! Doamna Elena, tăceți!
Într-o zi mi-a cântat la telefon – timp de 20 de minute – feluri de mâncare inventate de ea: „turtă dulce cu smântână, brânză cu ciocolată, cremwurști cu salam, sarmale cu bomboane, pește cu o pară, supă cu ridiche, telemea cu ketchup, capac de la WC, porumb cu Raffaello („cele mai bune bomboane! Sunt preferatele mele și ale mamei și ale lui Valentin”), sos tartar cu spanac, omletă umplută cu iarbă, ceară de urechi cu varză, carnea lui Mozart cu carnea lui Decebal și să bei sângele lor.”
– De ce Mozart?
– Îmi place de el cum cântă.
– Åži Decebal?!
– Decebal pentru că e nebun. Åži-a băgat în gât sabia și dacă îi bei sângele te faci și tu nebună.
***
Despre articol: Ana Maria Ciobanu a cunoscut-o pe Maria David în martie. A însoțit-o la cursul de pictură și în parc de mai multe ori. A asistat la vizitele pe care prietenii i le făceau acasă și i-a intervievat în repetate rânduri. A scris și rescris acest text timp de două săptămâni. Numele unora dintre copiii cu care interacționează Maria în acest text au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.
2 comentarii