ARGUMENT: Mut serialul clişeelor pe mâine, săptămâna asta, pentru că n-am cum să nu scriu despre concertul lui Joe Cocker. Voiam să-i dedic şi un Monsters of Blues marţea trecută, dar m-a bulversat complet interviul lui Alexandru Papadopol – pe care n-aveţi voie să-l rataţi în următorul Tabu – şi n-am fost om toată ziua.
Întotdeauna m-am întrebat în ce anume constă de fapt miracolul apariţiei unui performer de succes. Nu e vorba de tinereţe, în cazul lui Joe Cocker. Nici de frumuseţe, cu care bluesmanul nu s-ar fi putut lăuda nici acum 30 de ani. Nici de graţia prezenţei scenice – a cântat proptit locului şi unica sa tentativă coregrafică a fost o săritură tip “ca mingea”, pe care a repetat-o de câteva ori, la finalul câtorva dintre marile hituri. Nici măcar nu ţine de voce – moşul era mai răguşit, mai gâjâit şi mai hârâit ca oricând, de s-ar fi zgâriat Rod Stewart pe ochi dacă ar fi fost în sală. Şi în locul cascadei de note bine susţinute cu care ne încântă de obicei bluesmanii, Joe trecea fugitiv peste ele şi le pasa celor două backing vocals – bunăciuni zvelte, vioaie şi cu picioare lungi, care făceau şi gimnastica vocală de care n-avea el chef.
Şi atunci? De ce eram cu toţii extatici, isterici, în picioare, adunaţi în faţa scenei?
Poate că răspunsul e într-un fel de energie contagioasă pe care bătrânul artist încă o are din plin. Playlistul a inclus strict marile hituri, de care să se bucure tot omul de rând, iar pasiunea cu care le-a cântat a compensat pentru orice imperfecţiune fizică sau vocală. Aş putea spune că s-a folosit mai mult de actorie decât de mijloace muzicale – deşi bandul din spatele său era de excepţie. Au existat două momente – Up Where We Belong şi You Are So Beautiful – de un imens impact emoţional. Vocal, n-a băgat nici un fel de efort în piesele astea, nici urmă de demonstraţie de virtuozitate; în schimb, sinceritatea şi nuanţele interpretării te făceau să tremuri. Pe scurt, s-a folosit just de mijloacele condiţiei sale prezente să te ducă în acelaşi punct culminant în care, cu nişte decenii în urmă, te-ar fi dus prin cântat în forţă. Frumos. Îmbătrânirea nu e o ruşine, asumarea ei ca atare e un lucru admirabil, iar adaptarea prestaţiei scenice la expresivitatea de care dispui în acel stadiu al vieţii tale mi se pare cel mai valoros şi mai inteligent lucru pe care-l poate face un artist.